SCRISORILE DOAMNEI S.


Doamna S. locuieste in Germania de mai bine de 10 ani, la Berlin, este medic de inimi (cardiolog) si are diploma de  super-mother. Printr-o frumoasa intamplare am ajuns prietene  si ne scriem. Eu putin si prost, ea… asa: 

De ce?

Pentru c-o port in suflet…

POVESTEA 5

Cand iesea ea pe strada amutea Berlinul. „Cea mai colorata pasare a paradisului“ se hotarase intr-o noapte „in mare nevoie sufleteasca“ sa umble deghizata, sub numele „Printul Jussuf von Theben“… cu parul ca taciunele, taiat scurt, cu zorzoane care mai de care mai ciudate… s-a gandit ea ca-i mai usor sa treci prin viata deghizat… de parca n-ar fi cunoscut-o toti… „Avangardista“, poeta, prozatoare si pictorita, dadea la vremea aceea tonul in lirica germana… o evreica.

In 1912, divortata deja de doua ori si cu un baietel de 13 ani dupa ea, renuntase de mult la conventii, nu avea un venit regulat si traia din ajutorul prietenilor, mai ales al lui Kraus care ii diviniza talentul.

„Am venit! Locuiesc in Grunewald- Berlin…!“ bineinteles la … Enderlein.

Salonul ei literar … cafeneaua.

La inceput Cafe des Westens, apoi Romantische Cafe. Unde era ea, o urmau toti… si cum sa nu fie asa cand viata si moartea clocoteau de-o potriva intr-un suflet incandescent ce nu putea decat sa iubeasca… „Buzele mele ard, bratele mele se intind ca flacari!“ „Plang, visele mele cad in lume“ „Trebuie mereu sa fiu purtata de furtuna… o mare fara plaja“

Un suflet liber si totusi permanent inrobit de dragoste. Un suflet mistic in libertatea lui…

Nici o alta nu a reusit sa imbine atat de genial rugaciunea catre Dumnezeu cu lirica erotica. Rugaciunile scrise de ea… un vis…

Traieste lipsita de orice fel de constrangere, doarme uneori prin parcuri. Are deja 43 de ani dar spune ca are 30. N-o-ntreba nimeni, nu interesa pe nimeni, nu conta pentru nimeni dar asa-i placea ei… sa spuna ca are 30!

Cand citeste poeziile doctorului Gottfried Benn e fascinata si… in exaltarea ei ii trimite un pachetel cu ce are ea mai bun: ciocolata, bomboane si… o trompeta de jucarie. Apoi ii scrie lui Benn (cu 17 ani tanar) si nu oricum ci… in ziar

„…. Saruturi rosii picteaza ale tale cutite pe pieptul meu…“

Benn raspunde imediat… tot in presa. Corespondenta lor deschisa va ramane cunoscuta ca „paroxism erotico-literar“ si avea sa tina Berlinul, si nu numai, mult timp cu sufletul la gura. Despartirea de el o va durea mult, insa pentru literatura va fi extrem de fertila…

Paraseste Berlinul in 1933 dupa venirea lui Hitler la putere. In 1938 i se retrage cetatenia celei care azi este numita cea mai importanta reprezentanta a liricii germane!

Din 1939 emigraza pentru intotdeauna in Palestina. Moare la Jerusalem.

In ultima ei drama „Eu si eu“, reia tema lui Goethe din „Faust“. Mephisto si Faust urmaresc din iad cum Hitler cucereste lumea. In cele din urma Mephisto este scarbit de rau si il roaga pe Dumnezeu sa-l ierte. Dumnezeu ii aduce pe Faus si Mephisto in cer. In iad era nevoie de loc… de mult loc… se intelege pentru cine…

Dragii mei, o noapte-ntrega as putea sa va povestesc despre ea, despre stradutele prin care-a locuit si cum era… dar mi-e greu. Mi-e greu pentru ca n-am cuvinte sa va descriu ce simt cand o citesc. Asa am intraznit sa incerc sa v-o aduc mai aproape, traducand pentru prima data, cu lacrimi in ochi, cu tot sufletul, cu toata dragostea, cum am simtit si am putut mai bine, din limba germana, pentru voi…Else Lasker-Schüler.

„Dintre toate stelele /Te-am ales pe tine ….“

„Ti-am sarutat obrajii albi in purpuriu /Si-un zambet am furat din moarta ta privire/ Iar tu ai sfasiat un tanar suflet viu/ Ca sa te-ntorci apoi in recea-ti vietuire…“

„In spatele ochilor mei sunt ape,/ Ce toate-am sa le plang…“

„Stiu… inima ta a tacut, /In ale ei falduri numele meu e trecut…“

„O Doamne, in zile ce traiesc /Visez la moarte/ O beau in apa si-o sugrum / Si pentru-a mea tristete /Masura nu pot spune…“

„In jurul ochilor mei se aduna noaptea /Ca un inel…“

„O Doamne, sunt plina de tristete, / Ia-mi inima in mainile tale…“

„Uite-te pe chipul meu schimbat /Mai adanc fac plecaciune stelele /Uite-te pe chipul meu schimbat…“

„E un plans in lumea asta /De parca-ar fi murit Dumnezeu /Si umbra de plumb ce ne-apasa /Striveste-n mormanturi de greu…“

„Si te aud plangand incet,/Si este- noaptea, abia miscand/Cum ar cadea o ploaie/Pe-un vis de veci al meu …“

„Hai sa te ascunzi mai aproape mie, /Viata e-n inimi ca in sicrie…“

„Am acasa un pian albastru/Si nu cunosc o nota…“

„Vino la mine in noapte… dormim impletiti amandoi/Sunt obosita tare si-n veghe-nsingurata./O pasare straina canta in dimineata inca-ntunecata/Cand visu-mi se mai lupta… cu noi…“

„Oh, ma gandesc la tine /Intreaba noaptea/Nimeni nu poate/Cu ale tale maini/Sa joace mai frumos,/Castele din degete de aur/Putand cladi… ca mine…“

„In tampla ta /Murii un paradis..“”

Alinutule,

saptamana asta mi-a fost ceva mai bine. Ma las dusa de val (munca, muzica, spectacole, carti etc) si incerc sa petrec putinul timp liber cu copiii. Sunt singurii de la care avem cu adevarat ce invata!

Azi o sa fie vorba… de copii. Ti-am mai povestit eu cum e la mine la sfarsit de saptamana. Ieri la bucatarie scena buna de filmat: Roman (6 ani) povestea “prietenei” ( Rebeka -5 ani) istoria Berlinului (noua ne-a povestit-o saptamana trecuta, de fapt ti-am spus).

Asa am zis, hai sa scriu ceva despre asta. O sa vezi ce-a iesit.

R & R sunt celebri in cartier (iti trimit poze) si se poarta unul cu altul ca dupa 20 de ani de casnicie. Au crescut impreuna si sunt nedespartiti.

Rebeka juma letona, juma nemtoaica, Roman juma roman, juma neamt se considera in momentul de fata amandoi italieni din cauza vanzatorului din colt care le da inghetata pe ochi frumosi.

Bine ca n-are cine le spune ca si-au vandut tara si neamul!! …

In sfarsit… iti trimitem pupici, povesti si poze…

Pentru ultimul cuvant din poveste: intra pe linkul asta

———————————————–

De ce?

Roman a vizitat acum o saptamana Muzeul Aliatilor. Acolo a invatat Roman despre istoria Berlinului:

“Rebeka, un singur lucru trebuie sa stii, in Berlin a fost un zid! Un zid adevarat! Intre… Berlinul de Sud, si… Berlinul de Nord. In Berlinul de Sud erau rusii… in ala de Nord americanii…. sau invers…Mai erau si alte tari: Portugalia, Croatia, Italia… (incepe sa insire tarile de la campionat) dar asta n-are importanta. Retine numai: rusi si americani. Rusii au facut un cerc in jurul Berlinului american si n-a mai putut sa intre nici o masina, nici un tren… nici macar o bicicleta…. sa aduca mancare, si, si… era sa murim de foame!!! (Rebeka asculta cu gura cascata)

Si atunci Rebeka… retine, atunci… nu-ti vine sa crezi ce s-a intamplat… nu e minciuna, uite intreab-o pe mama… atunci… din cer a plouat cu… ciocolata !!! (amandoi inghit in sec desi pe masa era ciocolata din cea mai buna) si, si, si… si Berlinul a fost bombardat… cu stafide!!! Serios Rebeka, mi-a spus un american adevarat! “

Rebeka incercand sa-l inteleaga:

“Daca in Sud erau rusi si in Nord americani… noi unde eram?”

Roman dand ochii peste cap

“Noi eram in tot Berlinul Dummi (un fel de fraiere /de la –dumm-), asta intelegi cand te faci mai mare… “

Pentru ca lectia de istorie data de Roman sa nu fie “retinuta” eronat de Rebeka, ne-am hotarat spontan sa ne ducem la …. fata locului…

Povestea 4

„Nu stiam ce-o sa urmeze da` nu mai conta. Am crezut c-o sa ne omoare pana la unu`… stiam c-o sa ne bombardeze si dupa ce nu mai e piatra pe piatra… da`nu mai conta. Nu vroiam decat sa se termine razboiul. Cum s-o termina da`sa se termine…!“ imi povestea un berlinez acum 14 ani. Pe vremea aia am lucrat vreo 10 luni intr-un spital de geriatrie din centrul Berlinului de Vest. Faceam garzi de noapte si ca sa-mi treaca timpul ii rugam pe pacientii care nu puteau sa doarma sa-mi povesteasca…. Povestile lor… pentru mine o experienta care avea sa ma faca sa privesc viata pentru totdeauna cu alti ochi….

Berlin 1947… peste 75% din cladiri distruse total, celelalte avariate grav. „Scarile duceau spre nicaieri…“

Orasul era deja impartit (ca dealtfel intreaga tara) in cele patru zone de ocupatie (sectoare): american, britanic, francez si… sovietic. Geografic, Berlinul se gasea in centru zonei de influenta sovietice. Cum o sa functioneze chestia asta cu sectoarele cand cea mai apropiata granita e la peste 100 km n-a prea preocupat pe nimeni la inceput.

La doi ani dupa terminarea razboiului se punea intrebarea „Si acum? Cum merge mai departe?“

Britanicii sustin clar „Daca economia germana nu functioneaza, n-o sa functioneze economia europeana!“ Deci… „Ori ii ajutam sa se puna picioare, ori trebuie sa luam de la noi sa le dam lor“ . In iunie 1947 americanii pornesc planul Marshall

1948; Rusii anunta ca in curand va urma reforma monetara pentru Germania de Est. Vestul o ia inainte. La 23.06.48 Generalul Clay (USA) si generalul Robertson (Anglia) anunta reforma monetara pentru Germania de Vest… apare Marca Vest!

A doua zi, la ora 2:00 se intrerupe curentul in sectoarele de vest ale Berlinului. Rusii vorbesc la inceput de „probleme tehnice“ insa… coincidenta?… Vanzarea de produse din zona de est este interzisa pentru „ceilalti“ pentru a se „evita“ intrarea Marcii Vest in sectorul sovietic. Cand berlinezii ies in dimineata zilei de 24.06.48 pe strada, se trezesc in blocada totala.

Accesul din Vest pe teritoriul de ocupatie sovietica este complet intrerupt.

Unele surse afirma ca pentru USA, Anglia si Franta, Berlinul era foarte important si trebuia pastrat cu orice pret, deci decizia de a nu renunta la capitala era clara. Adevarul este ca decizia n-a fost clara deloc. Un nou razboi trebuia evitat cu orice pret. Truman ii interzice lui Clay sa incerce fortarea granitelor. …

Pana „mai marii“ din Washington, Londra si Paris se gandesc „Ce-i de facut?“ Generalul Clay il convinge pe colegul lui britanic sa inceapa aprovizionarea Berlinului pe cale aeriana.

Numai cerul e liber! La 26.06.48 porneste cea mai mare actiune umanitara pe cale aeriana din istorie Podul aerian pentru Berlin (die berliner Luftbrücke)

Solutia (numita de britanici „Plainfair“ si de americani „Operation Vittles“), la inceput considerata utopica, neoptimala, de scurta durata, iluzorie… avea sa dureze peste un an, sa salveze peste 2 Milioane de suflete si sa arate intregii lumi ca uneori imposibilul poate deveni posibil.

Pilotii americani si britanici pe care-i astepta o munca enorma si riscanta sunt la inceput dezolati „Sunt dusmaii nostri. Au pornit razboiul, ne-au omorat camarazii si acum noi sa-i salvam?“ Spiritele sunt incinse… motivatia zero…

Situatia se schimba cand primele avioane ajung la Berlin. „Doamne, unde au putut in orasul ala sa traiasca milioane de oameni? Nu mai era nimic, nimic… unde dormeau? unde mancau?“ isi aminteste un pilot american.

Mai mare le-a fost socul cand si-au privit „dusmanul“ in ochi „Erau majoritatea copii, copii nemancati si desculti, femei cu negru sub ochi si batrani.…“

Clay si Robertson decid ca generalul Tunner care avea cea mai mare experienta in domeniu sa preia partea logistica a podului aerian. La inceput au fost avioanele de tip C-47 si DC-3 care trebuiau sa transporte 65 de tone pe zi spre Berlin. „Speram sa putem face asta macar o luna“ …o picatura de apa pe o piatra incinsa.

Clay apreciaza „Fara 500 de tone pe zi nu au nici o sansa“… tot subestimat.

Se cere urgent ajutor in Washington si Londra. Mai multe avioane, mai mult personal! Cantitatea transportata pe zi ajunge pe 28.06.48 la 295 tone. Avioanele zburau din orase germane ale zonei de vest la fiecare 25 de minute.

Tunner stabileste culoarele de zbor. Doua culoare (sud si nord) pentru zborurile spre Berlin, un culoar central pentru intoarcere.

Denumit intre timp „Willy ala cu biciul!“, Tunner isi face griji pentru partea tehnica a avioanelor „Hidraulica si cauciucurile!“. Solutia lui „Aduceti-mi nemti pentru partea tehnica… sa ii scoateti de unde stiti! Traduceti toate cartile tehnice in germana si aduceti mecanici, tehnicieni si ingineri nemti ! “ Si de data asta decizie geniala. Nemtii preiau partea tehnica. Pauza dintre zboruri va fi redusa in curand de la 25 min la… 3 min si apoi la…. 60 sec! Pilotii renunta la pauzele de masa si cer sa li se dea numai „ceva pe drum“. Cei de la turnul din control din Berlin nu mai puteau decat se roage! Perioada de descarcare dupa aterizare e redusa de la 17 la… 6 min.

Cantitatea transportata ajunge in septembrie `48 la 4 953 de tone pe zi!

Piesele de schimb se aduc de peste ocean cu „pasarea uriasa“ C-74.

Cei care fusesera in urma cu numai trei ani dusmani, muncesc pana la epuizare, cot la cot.

Umorul nu lipseste nici din altfel de situatii. Un pilot american isi aminteste „Berlinezii, cu bine cunoscutul lor umor ne spuneau: Lasa ma baieti ca nu poate sa iasa decat bine. Ce ne faceam daca ne-ati fi blocat voi si trebuiau sa ne hraneasca rusii?“ In Frankfurt un pilot american se grabeste in asa hal ca pleaca spre Berlin cu tot personalul care incarcase la bord.

Nici Clay, nici Robertson, nici berlinezii si nici macar armata nu s-au gandit ca podul aerian se va transforma intr-un fenomen. Actiunea nu ar fi putut sa ia o asemenea amploare daca implicarea personala a pilotilor n-ar fi atins dimensiuni de neimaginat.

„Cu trei ani inainte omoram oameni, acum aveam sansa sa salvez. A fost singura data in viata cand m-am simtit… inger!“ spunea unul dintre ei.

Ziua de lucru va ajunge de multe ori la 20 de ore pe zi. Multi povestesc ca uitau ce zi e, uneori ce luna.

In toata nebunia asta, un american, Gail Halvorsen parasuteaza de la bordul avionului lui ciocolata primita de la familia sa din USA. Micile parasute, facute din batiste, ajung la sol si sunt luate cu asalt de copii. Scena trebuie ca l-a impresionat in asa masura, incat porneste din proprie initiativa, impreuna cu mai multi colegi pe care ii atrage de partea lui, si cu acceptul superiorilor, „Operation Little Vittles“. Familii din USA trimit dulciuri pentru copiii Berlinului. Halvorsen le parasuteaza…

„Nene, zburatorule de ciocolata, multumesc!“ ii scrie un baietel. In aeroportul Tempelhof copiii il intreaba: „Cum sa te recunoastem? De unde stim care esti tu si incotro sa alergam?“ Halvorsen le spune „Inainte sa arunc pachetelele am sa balansez avionul ca sa stiti care sunt!“

Un berlinez isi aminteste: „Stateam toata ziua catarati pe unde puteam si il asteptam… Apoi … din toata coloana un avion se legana in aer… sora mea, pe atunci de 4 ani urla… Uite, ala da din aripi!… Cateva secunde mai tarziu vedeam micile parasute…“

Pe 20.12.48 prin operatiunea „Santa Claus“ se aduc cadouri de Craciun pentru toti copiii blocadei.

Copiii bolnavi si subnutriti sunt transportati in Vest via culoarul central. Mai mult de 15 000 sunt astfel salvati.

„Pot americanii sa faca ce-or face. Pentru berlinezii din generatia mea vor fi mereu „nenii aia care aruncau cu ciocolata, guma si stafide din cer““.

„Acum ne cautam locuinte departe de aeroport ca sa nu fim deranjati. Pe vremea aia intram in panica daca 2 min nu auzeam zgomotul avioanelor.“

Blocada Berlinului s-a ridicat la 12.05.1949, dupa ce in aprilie se constituise NATO. Podul aerian a durat din 26.06.1948 pana la 30.09.1949. In toata aceasta perioada au fost transportate spre Berlin 2,4 milioane de tone de alimente, medicamente, carbuni etc, in total au fost 278.228 de zboruri dintre care 189.963 au fost ale USA, 87.841 ale Angliei si 424 ale Frantei , orele insumand peste 35 de ani de zbor!

Cu viata au platit 31 de americani, 39 de englezi si 11 nemti morti in accidente.

Blocada Berlinului, apogeul inceputului razboiului rece va fi urmata in 1961 constructia zidului. Si totusi… Berlinul este acum unul dintre cele mai interesante, tolerante, democrate, colorate si frumoase orase din lume… ca un om care si-a trait umbrele si acum este cald si bland, cu experienta durerii pe fata. Pe mine orasul asta m-a adoptat si leganat in brate cand mi-a fost mai greu. Pentru mine Berlinul e dovada clara ca acolo unde e este dragoste nu poate fi distrus nimic, de nimeni, niciodata…

Parasesc Muzeul Aliatilor cu Roman de o mana si Rebeka de mana cealalta. Mainile lor mici in mainile mele…

Azi, pentru cateva minute, in ochii lor am vazut privirile copiilor din ….1948. In sufletul meu mai auzeam cuvintele de acum cateva ore:

“…era sa murim de foame!!!”

“Daca in Sud erau rusi si in Nord americani… noi unde eram?”

Nu, nu e o greseala, … ei erau… ei sunt…

Si ma gandesc la sutele, miile, milioanele de poduri aeriene intre suflete ale pamantului asta… Si ma gandesc ca poate ar trebui sa existe o a unsprezecea porunca… asa ca fiecare dintre noi, cand poate ne e mai greu, cand totul pare imposibil… dar nevoia de partea cealalta e mai mare… atunci cand soarta ne arata ca e timpul sa o facem… cand poate totul depinde de noi… sa fim… neconditionat, cu toata dragostea, dincolo de ratiuni si calcule… sa fim… macar o data in viata… macar o singura data… fiecare dintre noi…pentru un suflet de copil, sau pentru partea ramasa de copil din sufletul unui adult… ceea ce au fost in acele luni ale anilor `48 si `49 avioanele americane Typ Douglas C-47 si C-54 pentru copiii Berlinului…

…caci nu exista berlinez care sa nu le cunoasca si sa nu le iubeasca… dragele noastre… bombardardiere cu stafide (Rosinenbomber)

din Berlin, ti-am povestit astazi 22.06.2008

S.

POVESTEA 3

Hallo draguta!

cred ca m-am tignit. Nu mai pot sa ma opresc cu povestile astea. K. m-a atentionat azi ca in curand nu mai avem rufe pentru ca n-am mai spalat de o saptamana !!!

In sfarsit… Iti trimit inca o poveste cu toate ca e cam lunga (ce sa-i faci, “Madame” a trai 101 ani!!! ) Citeste intai ce ti-am trimis si apoi uite-te la link. Subiectul este cam delicat dar mi-ai spus sa scriu ce simt. Asta am simtit… N-am corectat-o, am lasat-o asa cum am scris-o de prima data.
As vrea sa te rog ceva. Daca vrei sa le pui pe blog, pune-le te rog numai pe cele care iti plac… Chestie energetica…

te pup

S.

De ce?

Intr-o joi dimineata ma urc in tren in directia Hamburg incercand sa nu-mi vars cafeaua pe costumul celui din fata mea. Ajung la locul meu (intotdeauna cel de la fereastra) bucuroasa de performanta de a ajunge „cu paharul plin“, ii zambesc iliescian celui ce avea locul din dreptul culoarului si dupa cunoscutul „scuzati“, bietul om, care abia se asezase, se ridica ramjindu-mi inapoi si lansandu-mi un „va rog“ politicos. Dupa ce ne-am instalat amandoi comod pe locurile rezervate, amandoi cu cafelele intregi dar… reci, ne uitam pe geam cum parasim Gara Centrala…

Pe masuta… revista cailor ferate germane (un fel de CFR dar puuutin altfel) cu Jodie Foster pe prima pagina. Intindem amandoi mana … apoi din nou „va rog“ … pana la urma iau eu revista, o deschid la articolul despre Jodie Foster in timp ce vecinul se uita si el peste umarul meu la articol… si… amandoi odata… „Nu se poate!!!“… J.F. nu renunta… El zice „Curaj nu gluma…Sa vedeti critici“ eu zic „La filmul asta o sa cumpar bilete in prima zi“. Figuri mirate si in jurul nostru… „Jodie Foster nu renunta“… la rolul asta nu poate renunta… Desi cand „EA“ traia a fost impotriva sa fie „jucata“ de J.F., sustinand ca numai Sharon Stone ar putea-o interpreta… JF insa nu renunta…

Vrei sa stii de ce?

Pssss! Baga-te in pat, aprinde o veioza mica in apropierea patului… ca sa nu mai trebuiasca sa te mai dai mai tarziu jos… si asculta…

In acea zi a anului 1918 a fost un scandal cumplit in Berlin. Nu… nu ceva pentru presa… ceva privat. Berta si Alfred au fost pe punctul de a divorta. El… om de afaceri, foarte autoritar din fire… ea… mama.

Fiica lor, Helene Bertha Amalia (n. 22.08.1902, Berlin) abia terminase liceul si se hotarase pentru… dans. Ambitiile ei, sustinute in secret de mama, au fost aflate de tata abia la prima aparitie pe scena a Amaliei. Incredibil!!! De neacceptat pentru o fata de lume!!!… dupa parerea lui…

Ce influenta a avut temperamentul tatalui asupra vietii ei de mai tarziu nu putem sa stim. Ce stim insa, este ca Amalia trebuie sa fii semanat al naibi cu Alfred… altfel nu ar fi reusit ca intr-un final sa-l faca pe acesta sa-i accepte hotararile.

Cariera de dansatoare se termina repede. Un accident ii afecteaza genunchiul si o determina sa renunte la dans pentru totdeauna. Pentru cea care-si va inchina intreaga viata esteticii, un corp perfect era o premiza sine qua non. Se apuca de alpinism si schi. In 1926 joaca in filmul lui Arnold Fanck „Muntele sfant“. 1931 semnaza regia primului ei film „Lumina albastra“.

Ceva era deosebit la femeia asta. Asta avea sa descopere si Hitler in acea zi de 27.02.1932… „Dumneavostra o sa faceti filmele noastre!“

Nu numai corpul ei perfect, numai fibra… ce se potrivea perfect cu idealul „germanic“ din capul dictatorului este ceea ce l-a fascinat. A fost mult mai mult… Ea avea sa fie, dupa cum sustin marea majoritate a cunoscatorilor in domeniu, singura prietena adevarata a lui, singura femeie pe care a respectat-o intr-adevar si careia i-a incredintat „secrete personale“. Ore intregi telefonau cei doi, zile intregi se retrageau pentru „chestii private“. Se pare ca mai mult decat o prietenie n-a fost niciodata intre ei. Aceasta prietenie a fost insa extrem de puternica si nu a fost tradata de nici unul. Dupa razboi, ea avea sa declare ca intre Hitler „omul politic“ si Hitler „prietenul“ este o mare diferenta si ea este in stare sa faca aceasta diferenta.

Pentru dictator si aparatul lui de propaganda face in 1934 filmul „Triumful vointei“. Filmarile, realizate in Nürnberg cu ocazia zilei Partidului National Socialist, au implicat costuri imense, un numar enorm de camere de luat vederi, de cameramani, masinisti etc. Ministrul propagandei, Goebbels , este furios la culme pe faptul ca „doamna“ a blocat cu filmul ei toate celelalte proiecte. Cei doi nu se vor putea suferi niciodata. Goebbels incearca sa o opreasca… Hitler o sustine, si… merge mai departe. Rezultatul….inspaimantator, uluitor, cutremurator…o coreografie monumentala cladita pe corpuri umane…… filmul striveste, intimideaza, manipuleaza…

Estetic, o premiera mondiala, o capodopera…politic, cea mai puternica propaganda in favoarea nazistilor, o sustinere a inceputului uneia din cele mai mari crime impotriva umanitatii…

Hitler este incantat! …

Filmul este premiat nu numai in Germania ci si la Bienalele de la Venetia (1935) si la Paris.

Pentru „capitala lumii“ „Germania“, Hitler planifica 26.000 metrii patrati numai pentru studiourile ei, 1,5 milioane de marci „trebuie“ sa-i fie puse la dispozitie de la bun inceput.

Nu a mai mirat pe nimeni ca in1936, cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Berlin va fi cea care va primi „sarcina“ de a inregistra totul pe pelicula. Intre timp are 170 de angajati, toata crema tehnicii germane de film lucreaza cu ea. Impreuna cu cameramani vestiti ca Walter Frenz, Willy Zielke si altii dezvolta noi metode tehnice. Incep sa fie puse la punct camere de luat vederi mobile „pe sine“ si aparatura pentru inregistrari sub apa.

Filmele olimpiadei, un succes mondial. Hitler, de data asta mai putin incantat. Regizoarea pusese mult accent si pe sportivii de culoare, cum ar fi Jesse Owens, ale caror corpuri si expresii o fascineaza. Premiile internationale curg… numele ei devine cunoscut in intreaga lume.

In 1938 este invitata in USA de studiourile Metro-Goldwyn-Mayer. Unei colaborari parea sa nu mai stea nimic in cale… sau?

Noaptea de 9 spre 10.11.1938 o prinde in Hollywood. Dincolo de Ocean, in marile orase ale Germaniei… incepea tragedia… Acea noapte va ramane pentru eternitate scrisa cu litere de sange in istorie… „Noaptea de cristal“… sinagogile ard, magazinele evreilor sunt devastate, casele lor sunt luate cu asalt… multi nu inteleg nimic… multi evrei uitasera ca sunt evrei… tatii lor fusesera decorati pentru merite in primul razboi mondial, si acum?… „Noaptea de cristal“ o mare pata in istoria unui popor cunoscut pretutideni ca cel al „marilor ganditori si poeti“… „Noaptea de cristal“ numita asa pentru tonele de vitrine, ferestre, geamuri facute tandari… va ramane pentru totdeauna, asa cum imi spunea un prieten neamt „ceea ce noi vom purta peste generatii ca un pacat de moarte ce nu-l vom putea plati niciodata“……………….

Din acel moment, regizoarea va fi boicotata atat in USA cat si in Anglia si multe alte tari Europene. Se intoarce val-vartej in Germania.

Dupa razboi este arestata. Nu va recunoste niciodata ca ar avea vre-o vina in razboi. Prietena a lui Hitler, sustinatoare prin filmele ei a propagandei naziste, nu a fost membra a Partidului National Socialist (NSDAP) si va sustine toata viata ca nu a facut politica niciodata. In final este eliberata.

Nici un atac, nici un proces, nimic, nu o va determina vreodata sa-si faca „mea culpa“. Sustine ca estetica, arta… asta a fost tot ce a interesat-o. In Germania de dupa razboi nu mai era insa loc pentru ea…

Incepand cu anii `50 se dedica fotografiei. Tribul Nuba din Sudan o fascineaza. Se apropie de acei oameni, le invata limba, cu aparatele ei Leica ii imortalizeaza in peste 200 de filme. Rezultatul nu ramane nici de data asta sa fara ecou. Critica internationala de specialitate… la superlativ! Este considerata „Cea care neincetat aduce un imn frumusetii corpului omenesc“.

Incepand cu anii `70 se dedica fotografiei subaquatice. La 72 de ani invata sa se scufunde si devine…. scafandru!!! Va face peste 2000 de scufundari… La 94 de ani fotografiaza rechini in Costa Rica, devine membra Greenpeace. Va ramane fara doar si poate fondatoarea si cea mai cunoscuta reprezentanta a fotografiei subaquatice.

In seara zilei de 8.09.2003, la 101 ani, adoarme pentru totdeauna cea care avea sa ramana pentru totdeauna una din cele mai controversate figuri ale istoriei cinematografiei.

Stand aici, pe o banca langa Stadionul Olimpia, ma gandesc…. Doamne, acum 60 de ani… aici… cum a fost posibil?… Si daca inchid ochii, vad… Si as vrea sa am o scoica de cristal in care sa ma pot ascunde, un fel de farfurie zburatoare, invizibila pentru ceilalti, din care eu totusi sa pot sa observ totul… Si poate as avea curajul sa trec cu scoica asta pe deasupra lor, a celor care formau aici o masa umana in delir… si sa zic asa, ca sa nu ma atinga spiritele malefice, sa zic asa cum m-a invatat bunica „Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma si pe mine pacatoasa!“… si sa repet asta trecand peste masa de oameni care urla dement „Heil!… Heil!“… si sa trec pe langa toti, sa trec si pe langa acea figura ce azi ni se pare aproape caraghioasa… si sa se opreasca scoica mea in fata acelei femei cu ochi patrunzatori si tinuta impecabila care probabil se gandeste care este unghiul de filmare cel mai favorabil… si atunci… cred ca as avea curajul sa cobor, sa ma duc in fata ei, sa ma uit in ochii ei si s-o intreb:
„Cine ai fost tu de fapt, LENI RIEFENSTAHL ?“

Din Berlin, ti-am povestit azi 14.06.2008

POVESTEA 2

In Trabener Str. 16 stralucea candva o frumoasa vila in stil elvetian. Acolo, in 1904 s-a deschis o scoala de dans unica in felul ei. Elevele locuiau intr-un internat in incinta cladirii si erau invatate sa nu se mai supuna regulilor baletului clasic. Mitologia greaca era fundalul pe care avea sa se creioneze expresia lor in dans. Micutele umblau desculte si stateau cat se poate de mult in natura. Scoala era gratuita si deschisa tuturor fetitelor „cu cat mai mici cu atat mai bine“. Profesoara, o americana de origine irlandeza (n. 1877 in San Francisco) ce contrariase deja spiritele berlineze cu modul ei nonconformist de viata, era deja foarte cunoscuta in USA si marile capitale europene. Aparitiile ei pe scena incantau, uimeau, contrariau, socau, inrobeau … erau orice altceva decat ceea ce se vazuse pana atunci. La inceputul spectacolelor avea obiceiul sa ramana neasteptat de mult in aceeasi pozitie… cu mainile facute coroana deasupra capului… ramanea asa pana ii subjuga pe toti cei prezenti… apoi incepea dansul. Intotdeauna desculta si de multe ori pe jumatate dezbracata isi lasa sufletul liber, nesupunandu-se niciodata unei coreografii dinainte stabilite.

Intr-o seara racoroasa de decembrie (14.12.1904), un nu mai putin celebru om de arta se hotaraste sa vada un astfel de spectacol. Era Edward Gordon Craig, pe atunci 33. Incepand din acea seara, Berlinul avea sa cunoasca unul din cele mai mari amoruri ale inceputului de secol trecut. Cele doua spirite, cunoscute pretutindeni pentru libertatea lor neconventionala, se lasa prinse unul de altul intr-o contopire fara granite. Ea vorbeste de dragoste intre „doua suflete gemene“ apare chiar un sentiment incestuos caci… e vorba de „acelasi sange“…

Focul acestei mari iubiri se stinge repede, normal aproape pentru intensitatea la care arsese.

Gordon Craig incearca sa-si determine iubita sa renunte la dans, fiind de parere ca femeile „de fapt“ nu sunt capabile sa faca arta cu adevarat. Dupa un an el afirma „Asa ceva nu poate dura vesnic“. La 24.09.1906 se naste Deirdre. Graviditatea si apoi nasterea fetitei vor sfarsi relatia celor doi colosi ai artei de inceput de secol trecut.

Intre timp finantarea scolii de dans devenise problematica… dansul ei continua insa. Din 1910 pana in 1913 va avea o relatie cu Singer. In 1911 se naste fiul Patrick.

Dansul era ceea ce ii dadea puterea de viata, pretutindeni era privita ca un spirit dintr-o alta lume… la ea de fapt nu mai puteai separa trupul de suflet si spirit . Subjuga prin simpla prezenta pe scena, in dansul ei se pierdeau toti cei prezenti… ca in delir….

Insa destinul…

1913, soferul masinii in care erau cei doi copii si bona lor, aude un zgomot ciudat la motor… opreste sa verifice motorul, uita insa sa traga frana de mana…. masina se prabuseste in Seine. Deirdre si Patrick isi pierd viata… acesta a fost sfarsitul carierei… al dansului ei… singurul mod de supravietuire nu l-a mai vazut decat in alcool…

1922 se hotaraste sa faca ceea ce combatuse toata viata, sa se casatoreasca… cu Sergei Jessenin, pe atunci 26. „Poetul si dansatoarea“ … relatie care va marca apusul a doua vieti. Jessenin moare in 1925

Intr-o zi de septembrie a anului 1927 se hotaraste sa faca o plimbare cu masina pe strazile Nizzei. Salul ei lung de matase rosie se prinde in rotile masinii si o sugruma in timp de conducea…. moare pe loc…

Asa s-a sfarsit (la 50 de ani) furtunoasa viata a celei care a fost fondatoarea dansului expresionist modern, a celei care a revolutionat pentru totdeauna aceasta arta…

Daca te plimbi azi prin Grunewald, treci pe Trabener Str. si mergi incet… inceeeet… ca sa nu deranjezi spiritele, daca incerci numai sa simti ce se petrecea la nr. 16 acum peste 100 de ani, ai sa auzi rasul elevelor ei… si… daca e ceata si te uiti mai bine pe scarile vilei, vezi silueta si simti aroma celei care a fost si va ramane pentru totdeauna… ISADORA DUNCAN.

din Berlin ti-am povestit azi, 11.06.2008

S.

POVESTEA 1

De ce?

Cand traiesti intre lumi, asa ca mine, nu poti sa nu-ti lasi o parte din viata in a incerca sa unesti lumile fara de care stii ca n-ai putea sa existi.

Am sa incerc, pentru tine, pentru acel sentiment care te poarta si–ti da puterea sa atingi suflete, si poate pentru cei apropiati tie, sa fac ceea ce pentru prietenii mei de aici fac de ani de zile… sa spun povesti din alta lume… povesti adevarate…

Acum cateva zile… cate sa fie?… ma aflam in fata destinului asteptand sa aflu incotro trebuie sa o iau… la „stanga“ sau la „dreapta“ cum ar spune cineva… Exact atunci, cand respiratiile se opresc, cand pulsul scade si asteptarea nu mai are sfarsit… atunci se spune ca ai sa afli ce insemni intr-adevar pentru cei din jurul tau… Pentru cuvintele tale din „acea zi“ si felul in care mi-ai fost aproape iti multumesc… si-ti povestesc…

De fapt n-a avut niciodata incredere in talentul ei scriitoricesc. De la 17 ani si-a castigat singura painea lucrand ca secretara, fotograf, jurnalista… ne dandu-si „timp“ sa faca o facultate. Austriaca de origine (n. 3.01.1933 Viena), se muta in 1958 in fosta Germanie de Est cu sotul ei, scriitor. 1968 isi pierde fiica (Kitty) intr-un accident stupid, chiar in fata casei in care locuiau. Pentru asta se va simti vinovata toata viata, convinsa fiind ca n-a fost in stare sa-si apere puiul.

Continua totusi sa-si pastreze aceeasi dragoste de viata, de oameni, de natura… Din scrisorile ei catre prieteni razbate un suflet mare, un temperament furtunos, un spirit clar si un umor de netagaduit.

Nu indrazneste sa scrie asa cum fac ceilalti scriitori, mizeaza pe felul in care poate ea sa simta oamenii, sa-i inteleaga si mai ales sa-i asculte… se hotaraste pentru genul „proces verbal dupa banda audio“ pentru care mai tarziu va deveni celebra. Cu dragoste, tact si sensibilitate se apropie mai intai de femei … intocmeste 17 procese verbale in una din cele mai iubite carti ale literaturii de limba germana din anii `70, carte considerata de Christa Wolf ca fiind cea mai plina de „comori“ din „ultimul timp“…

„Buna dimineata frumoaso!“ a fost modul in care ea a stiut sa se incline in fata femeilor, in fata a 17 destine. Al 18-lea proces verbal lispeste. Destinul ei hotarase altfel. 1976 se imbolnaveste de cancer si va citi corecturile cartii (aparuta 1977) pe patul spitalului. La cateva saptamani dupa aparitia cartii, apucand sa afle abia de inceputul succesului, se stinge din viata in Potsdam, la numai 44 de ani.

In urma a lasat aroma unei personalitati care dupa aflarea deciziei propriului destin a spus: „A trai asta ar fi o alternativa excelenta“.

„Buna dimineata frumoaso!“ (2007 la a patra editie) o pledoarie pentru femei, pentru dragoste, libertate, individualitate si autenticitate mi-a fost daruita in „acea zi“ de un suflet apropiat. De undeva… din eternitate… mi-a zambit frumoasa … MAXIE WANDER.

din Berlin, ti-am povestit azi 10.06.2008

5 thoughts on “SCRISORILE DOAMNEI S.

  1. extraordinare scrisori.
    mi’a placut mult abordarea.
    de multe ori prin peregrinarile mele prin locuri istorice am inchis ochii si am incercat sa traiesc acele momente.
    felicitari s…

  2. superb. am citit 5 scrisori dintr-o rasuflare. si ma intorc aici la ce-a de-a patra ca sa marturisesc ca am fost foarte emotionat de poveste si mai ales de felul in care a fost povestită.
    nu pot sa nu ma gandesc in acelasi timp ca multi copii pe lumea asta asteapta astfel de avioane care nu vin 😦 si nu le asteapta cu ciocolata ci cu ceva de mancare – orice.
    nu spun mai mult ca intru in politică.

  3. Nu poti sa spui decat “wow”. Multumim pt. ca le-ai postat, sa le putem citi si noi.

  4. le-am citit si eu pe nerasuflate, cum spunea cineva mai sus.
    si o contrazic acum pe S., nu copiii sunt singurii de la care avem ce invata. povestile spuse de ea au acelasi rol acum.
    multumesc si ca ma face sa-mi fie mai usor sa plec si sa ma instalez in berlin cu un gand nou: sa descopar si eu povesti de case, gari si cafenele.
    🙂

  5. Asa sa faci Anne:) Daca vrei te pot pune in legatura cu S., si poate cand aveti timp cutreierati impreuna Berlinul 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: