Ganduri de om mic

Noi, oamenii care ne vedem cel mai des mici, banali, stersi, prea slabi sau prea grasi, cocarjati sau desirati, cracanati, impiedicati, cu infime pretentii de la viata, cu cateva vise care oricum ni se par ridicole… sau imposibile, noi, uitucii, zapacitii, noi cei cu glume proaste, cei cu multe temeri, cu complexe, noi, prea putin frumosii, balbaitii si pelticii, noi, timizii incurabili, neintelesii si cei care ne simtim ironizati, cei care avem talentul de a face gafe monumentale si de a ne pune in situatii penibile… abia NOI stim ca minunile sunt posibile!

Pentru ca uneori, raaaaaaar de tot, apare de nicaieri cineva care ne spune ca ne vede cu totul si cu totul altfel. Si ne transformam sub privirea acelui om si devenim ceea ce vede: fiinte elegante, luminoase, cu suflet in priviri, cu inima plina de speranta, de vise palpabile, talentati si inteligenti, sofisticati si interesanti in cel mai bun sens cu putinta.

In astfel de momente, evident, devii circumspect: nu cumva rade de mine? Nu cumva e un alt fel prin care universul vrea sa ma afunde si mai mult in bezna in care incepusem sa ma simt confortabil?
Dar dupa ce trece frica, ramane uimirea: minunile exista, lunga coada la fericire s-a scurtat dintr-o data si avem, in sfarsit, un loc in fata! Atat de in fata!

Daca nu ati simtit asta niciodata ascultati de noi. Noi, cei care ne vedem cel mai des mici, banali…
🙂