DOAMNA


Se intampla in anul 2008. Intr-o zi de vara, a patra a lunii iunie.

Ora 18. Eu, venind in graba de la birou, infulec in fuga un sandwich mirosind a ceapa si-a o vaga urma de usturoi. Sandalele mele sunt prafuite, am picioarele umflate, pantalonii de in negru destul de sifonati, iar parul a uitat de mult forma pe care i-am imprimat-o de dimineata. Ca sa nu mai spun de machiajul inexistent. Arat, in sfarsit, asa cum mi-am dorit intotdeauna: natural- obosita, incercanata, pleostita.

Urmeaza sa intalnesc o doamna, despre care am aflat de ceva vreme ca este interesanta. Foarte.

Ajung la Armeneasca, in fata unei cladiri cu o usa impunatoare la intrare; urc. Etajul 7. Se deschide usa apartamentului, intru si ma intampina amurgul.

La propriu.

Apartamentul este, de fapt, o garsoniera in care timpul a stiut sa adune amintirile si viata unei familii pe care anul 2008 cu greu si-o poate imagina.

Atat de mic loc, atat de mult spatiu. Un singur om, atatea povesti. O femeie si un destin dramatic pe care l-a intampinat zambind cu tot sufletul, spre sine si catre ceilalti.

Personajul acestei zile ma intampina cu un zambet ametitor de alb, cu doi ochi albastri stralucitori. Ma reped s-o imbratisez; in acelasi timp imi dau seama ca exagerez, o simpla strangere de mana ar fi fost suficienta. Zambeste si ma imbratiseaza usor stingherita.

Pentru mine nu mai conteaza: am in fata un om pe care il simt.

I-am dus flori; s-a bucurat discret: “Stiti, cineva spunea: dumneavoastra ma puteti astepta, florile nu pot…”

Ce era sa-i spun? Am zambit (tamp, spun eu, “atat de dragalas” spune doamna) si-am apucat aparatul.

Povestile incep in secolul trecut, undeva departe de praful bucurestean, la Iasi, in casa unor oameni pe care si-i aminteste ca fiind superbi- si am incredere in memoria impecabila a Doamnei.

Parintii.

Oameni inteligenti, interesati sincer de arta- muzica, pictura, literatura, practicand-o si cultivand-o cu respect.

Singurul copil al familiei, fata, rasfatata pana tarziu, la 34 de ani cand a binevoit sa se marite spre marea usurare a parintilor. O copilarie petrecuta in parte la Iasi- cea mai frumoasa parte spune Doamna, la Craiova si, in fine, restul vietii la Bucuresti.

La un moment dat suna telefonul. Doamna raspunde; urmeaza o conversatie intr-o francezo-moldoveneasca delicioasa. Apoi Doamna isi cere scuze din nou, trebuie sa multumeasca musai cuiva:

Suna in Franta, la niste prieteni care o asteapta in toamna, in vizita. Este atat de incantata incat pielea ii devine translucida de bucurie.

Revine si ne serveste cu inghetata de cacao, taiata in V, asezata cu grija in chisele aurii de sticla si lingurite de argint.

Zambeste, glumeste, rade mereu, gaseste pentru fiecare cuvinte de lauda, ne povesteste cu atata caldura despre parinti, despre sotul ei iubit, despre prietenii de familie, despre oameni pe care i-a cunoscut, despre felul in care au intervenit in viata ei si viceversa; lumina galbena a amurgului cazat in casa Doamnei este singurul care ma aduce constant la realitate: fotografie.

Evident tac, nu-mi permit s-o intrerup; cumva ghiceste ce vreau s-o intreb si nu indraznesc. Ori eu ghicesc ce vrea sa povesteasca si astept cu nerabdare sa continue: cum l-a intalnit pe sotul ei, relatia cu parintii, cu prietenii, viata dura din timpul razboiului si de dupa, cand comunismul a inlaturat intelectualii, silindu-i sa-si duca existenta mult sub capacitatile lor… si povesteste toate grozaviile cu un umor dulce-amar de moldoveanca.

La plecare ma imbratiseaza; imi vine pana la umar dar imi cuprinde fata in palme si ma priveste in ochi, silindu-ma sa ma aplec putin. Primul meu gand a fost la usturoiul din sandwich si-o promisiune rapida ca nu mai mananc in veci decat ce gatesc acasa.

Si imi ureaza niste lucruri atat de frumoase, incat le simt aproape ca pe un descant; le primesc si simt ca stralucesc si eu.

Exista momente in care esti atat de constient de tot ce te inconjoara, incat aproape simti cum viata se schimba aici si acum… iar in a patra zi a lunii iunie din anul 2008 un astfel de moment mi s-a intamplat si a durat mai bine de doua ore pamantene.

Aceasta este Iulia Trancu Iasi. Doamna.

14 thoughts on “DOAMNA

  1. Fumoasa doamna !
    Fumos modul cum ai readus-o “la lumina”

  2. Minunata! Sa ne mai povestesti si sa ne mai arati despre dinsa.

  3. Există femei peste care timpul trece aşa cum trece peste un vin nobil. Când am citit că Doamna a trăit la Iaşi, am auzit în suflet un fel de “ştiam eu!”. Frumuseţea ei e încărcată de acea spiritualitate dulce şi bonomă a Târgului. Bravo, Alina!

  4. minunat articol si minunat personaj principal …si secundar… iar fotografiile mai mult decat concludente, nu au nevoie de mai multe cuvinte petru a percepe cat de minunata e ,,doamna ,,

  5. si timpul a stat……
    o pasiune te mistuie cu atat mai mult cu cat obiectul ei e mai nelamurit !
    excellente pics !

  6. Frumoase povestea si fotografiile. Imi plac lumina si atmosfera din fotografii, au aroma de alt secol 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: