CE-AS FI PUTUT FI DACA NU ERAM CUM SUNT

Discutia a inceput de la faptul ca Sherynne reusise sa aranjeze camera de argint- una din incaperile magazinului de Craciun-  cu un bun gust desavarsit. I-am spus ca ar trebui sa-si cultive talentul si sa devina designer. A oftat spunandu-mi ca nu-si permite cursurile, dar citeste si cauta tot ce apare nou in domeniu . Odata am ascultat-o  cantand cand credea ca n-o aude nimeni … are o voce incredibila. Nu stiu cat conteaza ca e negresa, dar sincer parca stiam doar privind-o ca are si o voce frumoasa.

Christian ar vrea sa devina inginer. Aeronautica. Are 19 ani, face rugby, arata foarte bine, are un zambet ce lumineaza incaperea si-ti vine sa-l adopti imediat.  Stie ca nu va putea face facultatea prea curand si recunoaste ca e putin invidios pe cei care tocmai au inceput cursurile, dar munceste ca sa stranga bani pentru un avans ca sa-si plateasca scoala. In rate…  

Emily vrea sa fie fotograf. Aparatul i s-a stricat definitiv- oricum, o vechitura- munceste 12 ore pe zi ca sa reuseasca sa-si cumpere altul si vorbeste cu pasiune despre ce-ar vrea sa faca. M-am bucurat sa-i imprumut niste albume si sa vorbim despre lumina, incadrare, subiecte si motive. M-am simtit neasteptat de incomod cand mi-a spus ca ii plac pozele mele si vrea sa-i fotografiez familia. E negresa iar chipul ei mi se pare foarte interesant, dar cum sa-i spun ca am uitat aparatul foto- subiectul pasiunii mele actuale- in casa unui prieten, in Romania?   Da, uitat..

Ce mi-am dorit eu sa fiu?

Pentru inceput…

…. profet. Asta visam sa fiu cand aveam 10 ani. Nu stabilisem inca ce anume voi propovadui, era prea putin important, dar ma si imaginam vorbind unei multimi imense, de la inaltimea unei tribune, simtind admiratia si respectul oamenilor plutind in aer. Bineinteles ca din cand in cand, doar de va fi musai- imi spuneam cu ipocrita modestie- voi face si cate o minune, doua. De exemplu as putea porni sau opri vantul. De alfel faceam pregatiri constiincioase: cand nu ma vedea nimeni intindeam mainile in fata si incantam la infinit “sa fie vant, sa fie vant”. Si cand intamplator simteam o boare de aer zambeam invingatoare si-mi lipeam palmele cucernic la piept.

Apoi am vazut ca atentia oamenilor straini ma inhiba, ca in fasticeala mea uit ce vreau sa spun sau, in cel mai bun caz ma balbai.

A ramas doar placerea de a spune cate o poezie ici, colo, incercand sa-mi ascund emotia. Imi amintesc ca prima data cand am aparut in public recitand o poezie eram atat de incordata incat am facut febra musculara. In doua minute cat a durat poezia am transpirat de parca facusem cateva ture de stadion.

Mai tarziu am hotarat ca voi fi, fireste, medic. Nu conta atunci specializarea, oricum as fi fost capabila sa gasesc remediu oricarei suferinte. Inchideam ochii si vedeam cum batranii se intremeaza de la o zi la alta sub ingrijirea mea dezinteresata, parintii isi incredinteaza copiii priceperii mele renumite, voi avea un birou luminos, plin cu flori si voi purta un stetoscop elegant. Am inceput sa citesc mai cu atentie lectiile de biologie si mare mi-a fost bucuria cand am dat peste un vechi manual de obstretica si ginecologie in biblioteca bunicului meu( nici acum nu stiu cum de-a poposit acea carte in casa lui).  Aveam 13 ani cand ii explicam matusii mele- insarcinata pe atunci – care ar trebui sa fie circumferinta pantecelui  in luna a 5-a, cum va fi asezat fatul in ultimele zile si care este dilatatia optima la nastere.  Aveam sentimentul ca stiu ceva secret, nepermis. Apoi colega mea de banca si-a spart capul la ora de sport si-a trebuit sa-i tin batista apasata pe rana. N-a curs prea mult sange, dar dupa ce am ajuns la cabinet si a luat-o in primire doamna asistenta am ramas cu batista in mana, privind-o ca pe o bomba gata sa explodeze. Am rezistat pana la cea mai apropiata toaleta unde am vomitat violent.
Am stabilit ca sunt prea miloasa  pentru medicina.

Cel mai mult a durat faza artistica, in care eram convinsa ca voi fi o pictorita de success. Desenam absolut  oriunde si orice. Cel mai bine imi ieseau siluetele feminine si florile, deci majoritatea desenelor mele erau despre printese ratacite iremediabil in gradini inflorite. Ma imprietenisem cu pedagogul de la caminul liceului, un domn care incuraja orice pornire artistica, fericit cand tinerii manifestau interes pentru arta. Mi-a promis ca va arata desenul meu unui prieten de-al lui, profesor la liceul de arta. I-am inmanat plansa cu grija cu care atingi niste moaste sfinte, iar in acea noapte am adormit cu greu, anticipand reactia profesorului. L-am visat privindu-mi cu uimire desenul, examinandu-i fiecare colt, fiecare culoare. A doua zi am incercat sa nu par prea nerabdatoare in preajma pedagogului. Dar cred ca mi-a simtit  curiozitatea: profesorul e plecat din oras, dar vine maine pe aici si-o sa pot vorbi cu el. Era mai mult decat as fi putut cere,ba chiar prea mult. Si a venit si acea zi. Iata-ma langa profesor, el tragand din tigara, citind un ziar. Domnul pedagog ii arata “desenul tinerei”. Profesorul tace, nu ma priveste, tine plansa intre doua degete. Eu simteam cum imi explodeaza inima. “Ce cauta femeia  pe movila asta de balega?” . Am crezut ca nu inteleg: “Poftim?” Si-mi arata din priviri desenul. “Ce femeie? E un inger!” imi venea sa tip. Si nu era o movila, era un munte… e adevarat, cam prea maroniu, dar munte! Ii explic cu voce pierita ce-am vrut sa fie si cred ca i s-a facut mila de mine:  “Uite, refa desenul. Proportiile sunt gresite, un munte nu poate fi la fel de inalt cat statura unui om. Si incearca sa desenezi oamenii cu fata la privitor. Mai vin si saptamana viitoare… sa-mi arati ce-ai facut.” Am plecat tinand desenul la piept. “Ce stie el? Batran fara minte… “ imi ziceam si-mi simteam ochii innecati in lacrimi de dezamagire. ”Balega…” Il uram. Ceva in mine s-a naruit si de-atunci n-am mai aratat nimanui capodoperele mele.

Mi-am mai dorit sa fiu- nu mai insirui motivele-  diriginte la liceu (nu profesor, doar diriginte), parasutist,  designer vestimentar, actrita si desigur… explorator.

Da, stiu, sunt superficiala si renunt usor. Sau poate… nu Eu zic ca toate visele, chiar si cele neimplinite isi pun amprenta pe destinul omului si-l transforma treptat in ceva ce seamana mai mult sau mai putin cu ce si-a dorit sa ajunga. Depinde de intensitatea cu care a visat si de energia investita.

SECVENTE

Citeam. Revenisem de cateva ori la fraza dinainte fara sa pricep cum si de ce se schimba firul actiunii in felul asta, intrebandu-ma serios daca m-am tampit.
Ma derutau si sunetele de sus. Parea ca familia Namaste se pregateste de mutare. Scrasnit de mobile pe parchet, zgomote surde in perete, pachete grele scapate pe pardoseala… Ma gandeam ca fir-ar sa fie, dupa ce toata ziua au cantat imnuri de-ale lor, fara inceput si fara sfarsit, repetand vers cu vers la infinit pana ce domul Namaste se declara multumit…sau cine stie, invins… dupa toate asta s-au gandit ca noaptea e cel mai bun moment sa redecoreze.
Mai mult, pareau ca se si cearta. Cearta de tineri casatoriti, unde sa puna tabloul, feng shui-ul casei, din astea. Ea parea sa fie vehementa. Nu cred ca-i spunea mare lucru, oricum nu inteleg hindu, dar sunetele erau scurte, ascutite, sugerand comenzi rapide.

Azi dimineata am lovit-o din greseala cu usa. Eu ieseam, ea voia sa intre si s-a dezechilibrat in fata mea. Imi venea sa-i spun: “tu esti, maruntico, sursa zbieretelor din aproape fiecare seara?” Nu i-am zis asa ceva, era prima data cand o vedeam si cam amutisem de uimire: brunetica, slaba, un pic uratica, purta un sari turcoaz cu pietricele maronii peste care a trantit un hanorac gros. Picioarele erau fara ciorapi in slapii de plaja. Pe frigul asta.

Se aude si raspunsul lui: o voce joasa, virila, de tunet gata sa izbeasca. El parea ca are mai multe de spus. A turuit mofluz jumatate de minut si apoi… tacere.
Revin bucuroasa la lectura mea complicata si, in timp ce-mi spun in gand “In sfarsit, liniste!”, brusc ea incepe sa tipe. Luuuuuung si ascutit, de-am simtit ca ma taie in suflet. Sar in picioare, cartea imi cade de pe brate, imi frang mainile…. o omoara!
Dintr-un gest reflex caut telefonul si ma uit in sus, la tavan. “Unde sa sun? La politie? Ambulanta? Sau sa le bat in teava? Ce teava? N-am tevi. Sa le sun la usa? Si daca apare el in criza lui de nebunie? Ce-i spun? ”
In timpul asta el ii spune ceva, probababil o ameninta sa taca… Oh, saracuta.Cum s-o ajut? I-auzi cum ii raspunde ea curajoasa cu vocea intretataiata parca de neputinta. El mai zice ceva si spre stupoarea mea ea incepe sa rada. Cu pofta, ca la o gluma buna.
Simt ca mi se usuca gatul, imi tiuie urechile. Am innebunit sau se intampla aievea? Am halucinatii?
Nu, n-am… Imi dau seama ca cei de sus isi consumau cu ferocitate drepturile conjugale. Sau li se pare amuzant sa imite vocal sincron vreun film de groaza. Am decis ca prima varianta e cea corecta, asta daca e sa iau in calcul sunetele sacadate care au urmat.
Am inchis cartea si-am decis sa ies la o plimbare, boloborosind calde injuraturi la adresa constructorilor care nu s-au gandit la amanunte din astea, de-au facut cladirea de consistenta caselor japoneze. Am oftat lung gandindu-ma la cate alte diferente culturale sa ma astept pe viitor. Nu stiam- pana aseara- cum e la ei, la indieni acasa, dar de unde vin eu parca toata treaba asta nu e chiar asa galagioasa, iar lumea zice ca e si placuta.
Numai ca diferenta dintre un tipat de durere si unul de placere este foarte mica.

Si cate se pot spune, din punctual asta de vedere, despre vecinii polonezi…

MEMORIES FROM ANOTHER WORLD.3

Pentru mine a scrie si a vorbi in engleza este echivalent cu a mangaia o floare cu maini invelite in manusi de box. N-am suficiente resorturi interioare pentru a simti cu adevarat engleza. Deci voi continua doar in romana sperand ca traducerea oferita de Google sa le dea prietenilor de aici o idee cat de cat apropiata de povestirile mele.

De data asta n-am nici o veste buna, nici o amintire placuta, nimic amuzant.

E frumos aici, oportunitatile sunt la fiece colt de strada, se munceste mult, se cheltuie cel putin la fel de mult.
Oamenii sunt relaxati, bine imbracati, iau cina la restaurant cel putin o data pe saptamana, merg la teatru si la film, fac sport si calatoresc mult. Strazile sunt perfect pavate, aliniate, periodic vopsite si puternic iluminate, casele sunt reparate cu sfintenie, gradinile mereu infloritoare.

De la bun inceput am simtit ca lipseste ceva. Abia cand am inteles inutilitatea gestului de a ocoli larg masinile parcate pe trotuar- in tara stiam ca sub masini e foarte probabil sa se cazeze vreun caine comunitar- am zambit.
Dar mai lipseste ceva, ceva ce am sesizat si in tara: copiii. Exista, evident, dar nu-i vezi decat foarte rar. Tin minte ca obisnuiam sa stau afara zi lumina, la joaca cu restul copiilor de varsta mea si era o tragedie daca erai primul chemat in casa. Aveam mereu senzatia ca pierd cel mai important moment al zilei.

Aseara, inafara de indianul care administreaza sala de internet, eram singurul adult care ocupa un calculator. Restul erau pustani, intre 8 si 10 ani, care vorbeau la casti. Volubili si superficiali ca majoritatea pustimii, pareau ca au de rezolvat ceva urgent. Vorbeau repede si mult, nervosi si incredibil de seriosi.

Si mi-am amintit de o intrebare a unei fetite, acum cativa ani: “cum au putut trai oamenii fara internet?”