UMORUL ENGLEZESC

Acum 7 luni, cand am ajuns in aceasta tara, mandra si friguroasa Britanie mare, impresia mea era ca oamenii astia au simtul umorului al unei lespezi de mormant. Cateva luni mai tarziu iata-ma-s cu parerile date peste cap (din nou).

Zilele trecute, intr-un raid rapid la supermarketul din cartier, trecand pe langa standul de hartie igienica, puzzle-ul a inceput sa se intregeasca, revenindu-mi in minte toate secventele cu adevarat simpatice care mi s-au intamplat pana acum.

Ce e cu standul de hartie igienica?
E mare,in primul rand. E un sir cam de 10 metri, pe trei rafturi inalte, pe care sunt expuse mai multe marci ale acestui indispensabil produs. Prima marca: VELVET. Sensibila fiind la subtilitati din astea, am intins repede mana spre un pachet de “matasuri”, numai ca privirea imi este atrasa de alta marca… DREAMS.
Vorbim in continuare despre hartie igienica, da?
O fi o hartie de vis, imi zic, mai ales ca pe ambalaj scrie ca e disponibila si cu diferite arome. De ce ar avea hartia ingienica- nefolosita- vreun un miros anume… a ramas un mister pentru mine. Si totusi ce mirosuri au visurile aici? Papaya, portocale sau lamai… la alegere. Intrigata mai fac un pas spre urmatoarea marca… ANDREX. Are nume de medicament, banal, neinteresant. Oricum n-are nici o sansa sa fie cumparat pentru ca in imediata sa vecinatate, albastru intunecat ca steagul uniunii, cu litere aurii ca stelele de pe aceeasi flamura, iata-l… FREEDOM! Freedom?! Mai citesc odata, poate citesc eu gresit… nu, e chiar freedom.
No comment.
Insa “libertatea” e cam scumpa aici, mai ales ca oamenii se cam sterg la fund cu ea, cu visurile parca nu e de joaca, asa ca nici DREAMS nu e produsul ales, iar VELVET… o fi pentru sezuturile regale, nu venetici ca mine.
Asa ca aleg un pachet de 8 suluri, care poarta numele magazinului, la super-oferta. Simplu, dar la obiect.
In schimb, multumesc in gand agentiilor de pblicitate care au venit cu ideile de mai sus si astept sa apara hartia igienica HOLLIDAY sau HAPPINESS. Si sa nu le cumpar.

Si daca e sa ne luam dupa miros…
De o buna bucata de vreme clasa politica din Anglia e zguduita de un scandal monstru: presa a descoperit intr-o buna zi ca respectabilii politicieni utilizeaza fonduri publice in folos personal. Ma rog, nu inteleg scandalul, vin dintr-o tara in care o flota maritima intreaga a disparut, vinovatul e fara vina si a ajuns presedinte. Suntem un popor, se stie, mult mai iertator. Dupa ce spiritele s-au mai linistit, apare in ziar o stire care n-a mai mirat pe nimeni: un politician e descoperit ca timp de cateva luni a tot folosit fonduri pe care le deconta ca fiind cheltueli pentru intalniri oficiale cu un omolog strain: deplasari, cine, etc. Partea interesanta este ca respectivul omolog nu exista. N-a murit, n-a demisionat… nici macar nu se nascuse.
Domnul politician britanic este luat la intebari, evident si… ce raspunde? “Daca stiam ca nu exista nu-l mai invitam la atatea cine.”
A recunoscut ca a gresit, n-a zis ca nu mai face, dar macar a demisionat si-a inapoiat banii.

O alta stire din ziar: intr-una din zile, la o ora de varf, intr-un tren de metrou se anunta statia urmatoare. Anuntul este facut, ca de obicei, de cel care conduce trenul, numai ca intre statii calatorii aud in difuzoare sunetele unei partide de sex cum rar s-a mai intamplat. Dupa investigatii laborioase s-a dovedit ca domnul conductor n-avea nici o legatura cu evenimentul, sunetele fiind captate cumva de la o sursa externa. Conducerea metroului londonez isi cere scuze, cercetarile continua. Dar de ce atata deranj? Publicul calator declara ca nu s-a simtit deloc ofensat, ba chiar o doamna de vreo 50 de ani spune “Well… I had the time of my life!”
Eu ce naiba cautam in partea cealalta de Londra?!! A, da, hartie igienica…

La radio este o reclama la un site pe care poti compara preturi, oferte, servicii, etc. Se numeste “go-compare-dot-co-dot-uk”, iar povestea reclamei sugereaza o emisiune radio, in care publicul intreaba, iar “expertul nostru” raspunde. Prima intrebare se leaga de o polita de asigurare: unde e mai bine sa fie incheiata? Si expertul incepe, cu o voce baritonala sa cante pe o arie (oarecare) oferta site-ului in discutie: ” go compaaaaaare/ is a place where we caaaaaaaare/ and we shaaaaare… bla bla bla/ so go coompaaaaaaare!!!” Next caller please! O voce feminina susoteste conspirativ intrebarea care o chinuie: “can you please tell me what is the average size of a man’s…” “Go compaaaaaaaaaaare…!!!”

Anglia is fun.

Me, myself and I

Exista un banc cu Dumnezeu care face lumea in 7 zile si la sfarsit isi priveste creatia. Prin fata lui defileaza toate fiintele de pe pamant si la final apar si Adam cu Eva.
Dumnezeu e emotionat si le vorbeste celor doi:
-Adam, esti creatia de care sunt cel mai mandru.Te-am facut mai puternic si mai inteligent decat toate fapturile, ca sa stapanesti tot ce-am pus pe Pamant.
-Eva…tu va trebui sa te mai machiezi putin…

Asta mi-a venit in minte cand stateam linistita pe scaunul de machiaj (seamana un pic cu ala de stomatologie) in timp ce Kasia, poloneza de la Armani isi facea meseria. Totul a durat cam jumatate de ora si a insemnat o mare desfasurare de tuburi, creme, pensule, pamatufuri, prafuri, geluri si nici nu mai stiu ce.
Deschide ochii, inchide ochii, nu zambi, priveste in sus, priveste in jos, nu clipi, strange buzele… cam asta a fost monologul Kasiei. In rest… pentru ca n-aveam voie sa vorbesc sau sa ma misc in vreun fel imi fixasem un punct si priveam in gol gandindu-ma la viata de femeie. Si pentru ca-mi plac truismele: daca n-ar fi amuzanta, ar fi trista.
Rezultatul sedintei de machiaj a fost waw pe toata linia.Colegii ma priveau altfel, imi zambeau mai des,in metrou doi domni s-au ridicat simultan sa-mi ofere locurile lor, la magazin un tip mi-a cedat ultima sticla de lapte de pe raft, iar vanzatorul nu s-a mai strambat cand i-am returnat o cutie de boabe de porumb. Ma razgandisem.
Acum ma gandesc daca toate asta inseamna ca intradevar am nevoie de machiaj…

CE-AS FI PUTUT FI DACA NU ERAM CUM SUNT

Discutia a inceput de la faptul ca Sherynne reusise sa aranjeze camera de argint- una din incaperile magazinului de Craciun-  cu un bun gust desavarsit. I-am spus ca ar trebui sa-si cultive talentul si sa devina designer. A oftat spunandu-mi ca nu-si permite cursurile, dar citeste si cauta tot ce apare nou in domeniu . Odata am ascultat-o  cantand cand credea ca n-o aude nimeni … are o voce incredibila. Nu stiu cat conteaza ca e negresa, dar sincer parca stiam doar privind-o ca are si o voce frumoasa.

Christian ar vrea sa devina inginer. Aeronautica. Are 19 ani, face rugby, arata foarte bine, are un zambet ce lumineaza incaperea si-ti vine sa-l adopti imediat.  Stie ca nu va putea face facultatea prea curand si recunoaste ca e putin invidios pe cei care tocmai au inceput cursurile, dar munceste ca sa stranga bani pentru un avans ca sa-si plateasca scoala. In rate…  

Emily vrea sa fie fotograf. Aparatul i s-a stricat definitiv- oricum, o vechitura- munceste 12 ore pe zi ca sa reuseasca sa-si cumpere altul si vorbeste cu pasiune despre ce-ar vrea sa faca. M-am bucurat sa-i imprumut niste albume si sa vorbim despre lumina, incadrare, subiecte si motive. M-am simtit neasteptat de incomod cand mi-a spus ca ii plac pozele mele si vrea sa-i fotografiez familia. E negresa iar chipul ei mi se pare foarte interesant, dar cum sa-i spun ca am uitat aparatul foto- subiectul pasiunii mele actuale- in casa unui prieten, in Romania?   Da, uitat..

Ce mi-am dorit eu sa fiu?

Pentru inceput…

…. profet. Asta visam sa fiu cand aveam 10 ani. Nu stabilisem inca ce anume voi propovadui, era prea putin important, dar ma si imaginam vorbind unei multimi imense, de la inaltimea unei tribune, simtind admiratia si respectul oamenilor plutind in aer. Bineinteles ca din cand in cand, doar de va fi musai- imi spuneam cu ipocrita modestie- voi face si cate o minune, doua. De exemplu as putea porni sau opri vantul. De alfel faceam pregatiri constiincioase: cand nu ma vedea nimeni intindeam mainile in fata si incantam la infinit “sa fie vant, sa fie vant”. Si cand intamplator simteam o boare de aer zambeam invingatoare si-mi lipeam palmele cucernic la piept.

Apoi am vazut ca atentia oamenilor straini ma inhiba, ca in fasticeala mea uit ce vreau sa spun sau, in cel mai bun caz ma balbai.

A ramas doar placerea de a spune cate o poezie ici, colo, incercand sa-mi ascund emotia. Imi amintesc ca prima data cand am aparut in public recitand o poezie eram atat de incordata incat am facut febra musculara. In doua minute cat a durat poezia am transpirat de parca facusem cateva ture de stadion.

Mai tarziu am hotarat ca voi fi, fireste, medic. Nu conta atunci specializarea, oricum as fi fost capabila sa gasesc remediu oricarei suferinte. Inchideam ochii si vedeam cum batranii se intremeaza de la o zi la alta sub ingrijirea mea dezinteresata, parintii isi incredinteaza copiii priceperii mele renumite, voi avea un birou luminos, plin cu flori si voi purta un stetoscop elegant. Am inceput sa citesc mai cu atentie lectiile de biologie si mare mi-a fost bucuria cand am dat peste un vechi manual de obstretica si ginecologie in biblioteca bunicului meu( nici acum nu stiu cum de-a poposit acea carte in casa lui).  Aveam 13 ani cand ii explicam matusii mele- insarcinata pe atunci – care ar trebui sa fie circumferinta pantecelui  in luna a 5-a, cum va fi asezat fatul in ultimele zile si care este dilatatia optima la nastere.  Aveam sentimentul ca stiu ceva secret, nepermis. Apoi colega mea de banca si-a spart capul la ora de sport si-a trebuit sa-i tin batista apasata pe rana. N-a curs prea mult sange, dar dupa ce am ajuns la cabinet si a luat-o in primire doamna asistenta am ramas cu batista in mana, privind-o ca pe o bomba gata sa explodeze. Am rezistat pana la cea mai apropiata toaleta unde am vomitat violent.
Am stabilit ca sunt prea miloasa  pentru medicina.

Cel mai mult a durat faza artistica, in care eram convinsa ca voi fi o pictorita de success. Desenam absolut  oriunde si orice. Cel mai bine imi ieseau siluetele feminine si florile, deci majoritatea desenelor mele erau despre printese ratacite iremediabil in gradini inflorite. Ma imprietenisem cu pedagogul de la caminul liceului, un domn care incuraja orice pornire artistica, fericit cand tinerii manifestau interes pentru arta. Mi-a promis ca va arata desenul meu unui prieten de-al lui, profesor la liceul de arta. I-am inmanat plansa cu grija cu care atingi niste moaste sfinte, iar in acea noapte am adormit cu greu, anticipand reactia profesorului. L-am visat privindu-mi cu uimire desenul, examinandu-i fiecare colt, fiecare culoare. A doua zi am incercat sa nu par prea nerabdatoare in preajma pedagogului. Dar cred ca mi-a simtit  curiozitatea: profesorul e plecat din oras, dar vine maine pe aici si-o sa pot vorbi cu el. Era mai mult decat as fi putut cere,ba chiar prea mult. Si a venit si acea zi. Iata-ma langa profesor, el tragand din tigara, citind un ziar. Domnul pedagog ii arata “desenul tinerei”. Profesorul tace, nu ma priveste, tine plansa intre doua degete. Eu simteam cum imi explodeaza inima. “Ce cauta femeia  pe movila asta de balega?” . Am crezut ca nu inteleg: “Poftim?” Si-mi arata din priviri desenul. “Ce femeie? E un inger!” imi venea sa tip. Si nu era o movila, era un munte… e adevarat, cam prea maroniu, dar munte! Ii explic cu voce pierita ce-am vrut sa fie si cred ca i s-a facut mila de mine:  “Uite, refa desenul. Proportiile sunt gresite, un munte nu poate fi la fel de inalt cat statura unui om. Si incearca sa desenezi oamenii cu fata la privitor. Mai vin si saptamana viitoare… sa-mi arati ce-ai facut.” Am plecat tinand desenul la piept. “Ce stie el? Batran fara minte… “ imi ziceam si-mi simteam ochii innecati in lacrimi de dezamagire. ”Balega…” Il uram. Ceva in mine s-a naruit si de-atunci n-am mai aratat nimanui capodoperele mele.

Mi-am mai dorit sa fiu- nu mai insirui motivele-  diriginte la liceu (nu profesor, doar diriginte), parasutist,  designer vestimentar, actrita si desigur… explorator.

Da, stiu, sunt superficiala si renunt usor. Sau poate… nu Eu zic ca toate visele, chiar si cele neimplinite isi pun amprenta pe destinul omului si-l transforma treptat in ceva ce seamana mai mult sau mai putin cu ce si-a dorit sa ajunga. Depinde de intensitatea cu care a visat si de energia investita.