Dac-as fi nemuritor…

Daca nu stii sa vorbesti e mai bine sa taci. Ce te faci daca e musai sa vorbesti? Inveti.

E foarte usor sa crezi ca stii engleza atunci cand reusesti sa te uiti la un film fara sa arunci un ochi pe subtitrare, dar e cu totul altceva cand trebuie sa duci la capat o fraza. Drept pentru care am reinceput sa invat. Citesc tot ce apuc; am inceput cu reviste, mai intai horoscopul, apoi vremea, apoi articole mai elaborate despre vedete mici si mari, pana am ajuns la editoriale despre politica si economie.

N-a fost de ajuns.

Am trecut la carti. Mai intai ceva usor- s-a intamplat sa fie o carte pentru copiii de 9 ani, un SF simpatic, de 50 de pagini A5, pe care am dat-o gata intr-o… jenant… o saptamana.

M-am ambitionat si am trecut la ceva mai greu: 500 de pagini. Un roman englezesc sadea, despre promisiuni, iubiri, ceva din perioada interbelica, o delicatesa. Am terminat cartea tot intr-o saptamana, ceea ce mi-a dat sperante.

Am gasit apoi o alta carte, aleasa strict dupa dimensiunea cotorului: 634 de pagini. S-a intamplat sa fie iar SF, Expeditia Omega. Am ridicat dintr-o spranceana si-am purces. Nu doar ca am terminat de citit totul in 3 zile, dar cartea chiar m-a facut sa ma gandesc din nou la un subiect care ma framanta de mult: nemurirea.

Who wants to live forever? – vorba melodiei.

Pare-se ca multa lume si, daca ritmul se pastreaza, probabil ca lumea reala va gasi solutii sa traiasca cat si cum sugereaza SF-ul.
Dar de ce ar vrea oamenii sa traiasca la infinit?
Ce anume ii face sa creada ca existenta lor – sa presupunem ca plina de fericire si realizari- va fi intotdeauna asa? Curiozitate? Ambitie? Optimism? “Vreau sa-mi vad opera desavarsita! Copiii la casa lor! Nepotii crescand! Stranepotii! Noi descoperiri…” Probabil ca mereu s-ar gasi motive. Dar pana cand? Camus a descoperit ca ” … e uşor să fii logic. Dar e aproape imposibil să fii logic pînă la capăt.” E un pic infricosator lucrul asta.

Cred ca o viata poate fi considerata implinita atunci cand reusesti sa fii de folos. Da, cand REUSESTI, ceea ce e al naibii de greu sa fii dar in acelasi timp sa nu treci peste limitele celorlalti. “Esti liber pana la limita aproapelui”… nu stiu de unde am auzit asta.
Cred ca oamenii se tem sa recunoasca ca intr-un final vor fi inutili si din cauza asta uitati, balast, umbre.

Pe de alta parte cand (si nu daca) oamenii vor reusi sa devina nemuritori… ma infior gandindu-ma la ce forme va lua raul, ce fiare vom deveni in incercarea de a pedepsi un rau. Moartea nu va mai putea fi pedeapsa capitala, durerea fizica probabil ca va fi subjugata (odata cu moartea); mintea mea nu poate concepe ce va insemna crima in acele vremuri.

Dar din moment ce nimeni nu simte de sute de ani nici un fior cand vede un trup sfartecat pe o cruce- fie si ea simbolica- nu-mi vine sa spun decat ca nemurirea e cea mai grea pedeapsa care ne poate astepta.

Pana una alta, omenirea e in vesnica reconstructie; un razboi ici, o molima colo, un vaccin nou, clone, transfuzii, aparatura, tuburi, plastic, o continua vanzoleala. Cum ar arata oare lumea nemuritorilor?

Cioburi…

Chris e un tanar britanic de 24 de ani. Un barbat cu un amestec ciudat in ADN: mama irlandeza si tata palestinian. Probabil ca va intrebati cum arata: nu e deloc roscat, ba din contra, cat se poate de brunet, inalt, suplu, mandru, aproape arogant- fizic e un barbat extrem de frumos. Parerea mea.
Dar in interior…
Discutia a pornit de la ecusonul meu. Cei de la securitate m-au botezat PRODAMESON si asa a ramas intiparit si pe legitimatie. Deci as putea trece usor ca englezoaica, numai ca numele mic le da batai de cap tuturor. ALINA nu mi se pare atat de greu de pronuntat, numai ca ceilalti au ales sa-mi zica in toate felurile: Elina, Alisha, Eliz, drept pentru care rareori imi dau seama ca eu sunt cea chemata.
Deci… “where are you from?” ma intreaba Chris nedumerit de alaturarea de nume. Romania i se pare un raspuns neverosimil din moment ce Alina este clar un nume arabesc. Deci pentru el e posibil ca parintii mei sa fie refugiati din vreo tara islamica… ma cam pufneste rasul gandindu-ma cum i-ar sta tatalui meu cu o camasa lunga alba si un sal de emir.
“No, they are borned and raised there, all my family members are romanians…since forever.”
“Well, you don’t look like an romanian!”
“How come?”
“You’re quiet.”
“I’m a quiet romanian… that’s all.”
“I think you are THE ONLY quiet romanian.”
Ii spun ca asta nu suna prea flatant pentru mine, dar ma asigura ca e chiar un compliment. Gandindu-ma la vecinii mei manelisti imi dau seama ca spune adevarul. Zambesc si multumesc. El ramane impasibil.
Intentia lui nu era sa ma flateze. “I was wanted to know if you are a jewish. I hate them!”
Raman interzisa. Ma gandesc ca poate familia lui a avut de suferit din cauza lor… “no, it’s a religion thing”
Continui sa arat surprinsa… nu-mi explica nimic. Avem foarte multi colegi israelieni, multi dintre ei ne sunt manageri… ii uraste pe toti. Le vorbeste cordial, e nevoit sa se supuna ordinelor lor, sa-si primeasca salariul de la ei, dar ii uraste. Pe toti.
” But why?” ma hazardez eu. “Why would you hate David, or Omre, or Adam, or Yashid… ? They are just kids, working hard, like me and you.” Imi spune ca sunt niste obsedati de bani, zgarciti, rai, malefici… Il intrerup: “you’ve said is a religion thing…”
Deja imi parea rau ca am lungit discutia prea mult spre zone cumva periculoase.
Imi e clar ca nu e prea sigur de ce-i uraste, pe acestia in particular ca si pe ceilalti evrei in general. Daca s-ar fi referit strict la situatia dintre tara lui (pe care n-a vazut-o inca niciodata, nici nu vrea, nici nu-i curios, ba chiar mai mult crede ca e oribila) si Israel, poate ca as fi inteles cat de cat de unde vine repulsia asta. Dar nu, ii uraste si-atat.
Il intreb daca e musulman, incalcand sfatul lui Vivek, de a nu intreba asa ceva pe nimeni aici, in Anglia.
Da, este si e mandru de asta. Il intreb daca e constient de faptul ca in vremurile astea musulmanii sunt perceputi ca fiind oameni violenti, fara discernamant. Ma contrazice dur: Coranul e cartea sfanta a vietii, a tolerantei si iubirii.
“Well… you’re the one who hate strangers… “. Pauza se incheie si ne intoarcem la ale noastre.
—

Liad e un tanar israelian cu talent de negustor, poate sa vanda absolut orice, absolut oricui la pretul pe care si-l stabileste dinainte.
Deunazi imi spune ca a avut niste clienti germani. Carora le-a vandut desi initial au spus ca n-au nevoie… le-a spus ca e evreu. Crede ca s-au simtit vinovati pentru… Ce tampenie…
Glumeste apoi: “I want to fuck 6 german girls, one for each million…”
—

Cantec pentru ochii negri

Ochi de smoala sa nu plangi
Ca distrugi ecosistemul
Si te-ajunge-ndat’ blestemul
Oamenilor cu ochi verzi.

Pulbere grea de mangan
S-ar imprastia in lume
Din privirea ta taciune
Peste florile de mai…

Deci nu plange ochi de smoala!
Nu ofta, doar sa zambesti!
Si asa sa impletesti
Rai pe buze cu iad din ochi.