Ursici- dar din dar


S-a nimerit sa ajung printre ei.  Credeam ca voi asista la un tur de forta, masini mari, noroi si testosteron- au fost si toate astea, dar a fost mult  mai mult.

Probabil ca unii dintre ei au o parere buna despre ce-au facut, desi stiu sigur ca multi se intreaba daca n-a fost decat o picatura in ocean; unii simt ca poate au facut mai mult rau decat bine “fluturand stropul de civilizatie” pe la nasul unor oameni obisnuiti deja cu lipsurile- textul din ghilimele apartine unuia dintre ei.

Ei… un grup de oameni pasionati de masini de teren, nebuni in pasiunea lor,  amuzanti asa cum le sta bine celor inteligenti, moderati in efuziuni emotionale, modesti si, iata, darnici.

Le-a venit cumva ideea sa ofere daruri unui sat uitat pe niste dealuri undeva in centrul Romaniei: alimente, haine, bunuri folositoare unor oameni care traiesc dintotdeauna izolati, singuratici, la lumina contemporana a opaitelor antice.  Caci Ursici este un sat romanesc ai carui copii (cei patru, cati au mai ramas) invata in anul 2008 la lumina lumanarilor, intr-o scoala cu trei banci de lemn, asistati de o invatatoare care vine saptamanal de la zeci de kilometri, din Deva, pe un teren accidentat, imposibil sau periculos de dificil  de strabatut cu o masina normala.

Satenii s-au strans in curtea scolii, asteptandu-i pe acesti oraseni ciudati, care se simt bine zdruncinandu-si sanatatile pe dealuri, care nu se opresc din intrebat “ce v-ar mai trebui?”, “cum va mai putem fi de folos?”, care incarca sacii fiecaruia, ba se mai si ofera sa-i duca pe toti acasa (Ursici este imprastiat pe dealuri abrupte, pe o raza de 30-40 km, distantele dintre case fiind considerabile) si o si fac pana in miez de noapte, riscandu-si masinile (una dintre ele s-a si rasturnat si avariat destul de grav).

Ursicenii sunt in marea lor majoritate oameni in varsta, tinerii au plecat in masa de-au mai ramas totusi cateva familii cu un total de 4 copii.

dsc_03701

Copii cu priviri mature; o fetita a inceput sa planga speriata cand i s-a oferit o papusa; i s-a parut neobisnuit ca fiinta aceea nu misca. Un baietel nu pricepea de ce bradul impodobit de pe o carte nu seamana cu bradul din padure- ce e ala brad impodobit? Copii romani ai anului 2008…

dsc_0320

Exista un telefon, mobil evident, care se incarca de la singura Dacie care vine si pleaca saptamanal la oras. Nu exista dispensar, deci nici medic.

La intoarcere s-a iscat o discutie complicata, dar mi-a fost clar ca disputele au fost aprige si in faza de organizare a actiunii: ce era mai urgent- un generator de curent, medicamente, haine mai multe, ce altfel de alimente, ce bunuri urgente, ce se mai putea face?

E un sentiment ciudat de amestec de bucurie si neputinta: faptele bune sunt greu de facut, mereu ramane sentimentul ca trebuia mai mult, amaraciunea ca niciodata nu-i destul, spaima ca poate ofensezi, grija de a nu exagera, de a nu strica firescul…

Eu scriu aceste randuri cu constiinta clara a faptului ca n-am fost decat un spectator involuntar al acestei actiuni; tot respectul meu cluburilor de off road din Bucuresti si Deva care au pust la punct acet plan, a oamenilor care au facut eforturi financiare substantiale (fiecare masina a oferit cate 10 milioane, desi stiu sigur ca unii au contribuit cu mai mult), si-au pus timpul, priceperea si pasiunea in slujba unor oameni necunoscuti, semeni care traiesc inca in secole de mult trecute.

dsc_0523

15 thoughts on “Ursici- dar din dar

  1. masina 23, receptionat:)

    dar sa stii ca sunt mai multi copii, 11…iar invatatoarea aia care le preda celor 4 copii, cica nu mai vine…
    a fost un reportaj despre o invatatoare tanara de 19 ani care a starnit multe reactii. cititorii au fost impresionati si s-au oferit sa o sprijine printr-o sponsorizare 4×4:)
    numai ca…se pare ca s-a dat batuta. cel putin asa mi-a spus Ionel, “baiatul cu ibricul:)”
    ne vedem la urmatoarea tura:)

  2. Masina 14, afirmativ! 🙂
    Despre copii am vorbit sambata in sala de clasa cu Tatiana, mama unui baietel ursicean. De la ea am inteles ca sunt doar 4 elevi- trei de clasa a 3-a si unul de clasa 1. Copii care de altfel erau prezenti acolo. Despre ceilalti copii din sat,prescolarii, nu mai stiu.
    Da, ne vedem in tura viitoare… daca dati vreun semn! 🙂

  3. masina 27 aici
    sunt 4 copii la scoala din sat, restul pana la 11 sunt asa: 4 mici de gradinita, dar nu fac gradinita si 3 sunt peste clasa a 5 -a se duc pe jos la scoala din sat. 3 ore pe drum
    roger 🙂

  4. @ masina 23, receptionat:) :: stii, invatatoarea aia care a starnit multe reactii a plecat de acolo nu pentru ca nu a mai rezistat, ci pentru ca oamenii de acolo au alungat-o. nu si-au vazut de treburile lor, dadeau tarcoale noaptea pe langa scoala si o speriau. iar cand barbatii se imbatau, se laudau ca o sa mearga la scoala la “don’soara invatatoare” si o sa-i faca nu-stiu-ce. si spun toate astea in cunostinta de cauza! pentru ca EU sunt cea care a stat un an de zile acolo, in pustiul ala. EU sunt invatatoarea aceea care a inceput sa lucreze ca dascal de la 19 ani. si sa stii ca am fost foarte constiincioasa pentru ca acela a fost serviciul meu. n-am avut nici macar un moment in care sa-mi fi dorit sa fug de acolo. imi permiteam gandul asta doar in ziua de vineri, cand mergeam acasa. asa ca nu spune ca nu am mai rezistat!!! nu m-am temut de lupii care hauiau langa scoala sau de ursul care cauta cartofi in gradina din fata scolii! si nici conditiile acelea nu m-au speriat! m-am speriat doar de oamenii de acolo. daca mi s-ar fi intamplat ceva, nu mi-ar fi auzit nimeni strigatele de ajutor, iar la politia din Bosorod nu raspunde nimeni, niciodata… am sunat de cateva ori, dar nu e nimeni acolo sa raspunda. multumesc lui Dumnezeu ca a avut grija de mine! stii, multi barbati mi-au spus n-ar fi stat acolo pentru nimic in lume si mi-au apreciat curajul, insa nu sunt toti oamenii la fel…

  5. Ups… cine pe cine judeca? Nici n-am spus ca invatatoarea n-a rezistat, habar n-am avut despre asta, nimeni de-acolo n-a pomenit asa ceva 🙂 Ce patanii, ce reactii? Povesteste-ne.
    O. , intotdeauna exista si a doua versiune a povestii, eu n-o cunosc decat pe cea pe care am aflat-o in cele cateva ore petrecute acolo. De fapt, e mult spus “aflat”, dupa cum vezi aici sunt doar cateva impresii personale, deci subiective, asa cum am vazut eu lucrurile in cele cateva ore in Ursici. In orice caz nu vei gasi in textul meu vreo referire la felul de-a fi al satenilor de-acolo, n-am apucat sa-mi fac o parere. Dar pentru copii mereu imi pun intrebari, oriunde si in orice situatii ii surpind. Chiar sunt curioasa sa aflu ce anume motiveaza un om sa munceasca in conditii atat de dure ca cele oferite de acel sat. Simte-te libera sa povestesti aici.

    Later edit: Acum imi dau seama ca te referi la comentariul Macai. Cu siguranta nu stie nici ea decat o parte din poveste, de aceea reinoiesc invitatia de a ne vorbi despre experienta ta acolo. Si tot respectul ca ai venit totusi cu grupul sa-i ajuti. Mi se pare extraordinar.

  6. mda, intotdeauna exista si a doua versiune… din pacate nu una stralucita, in cazul meu… stiam ca nu aveam sa raman o vesnicie acolo, dar atat cat am stat, mi-am facut meseria, fara sa ma preocupe alte lucruri… scopul meu nu a fost sa schimb oamenii de acolo, asa cum tot mi se spunea: “…ai putea sa vorbesti mai multe cu oamenii, sa ii faci sa vada altfel lumea, sa-si lergeasca si ei orizonturile…”. nu m-am dus acolo sa-i schimb PE EI, ci am incercat sa fac ceva PENTRU EI, implicandu-ma in proiectele pe care diferite persoane din televiziune doreau sa le desfasoare acolo, la Ursici. recunostinta din partea oamenilor nu exista. nu m-am bagat in viata lor, nu le-am facut niciun rau. din contra, i-am ajutat cum am putut, din putinul meu. si inca ceva, niciodata nu a fost vorba de vreo sponsorizare cu o masina 4×4 (referitor la ceea ce a spus Maca). ceea ce am primit PENTRU SCOALA din Ursici se afla acolo. ce am primit PENTRU MINE se afla acasa la mine. si asta a fost o problema, iar primarul din Bosorod a fost foarte razvratit impotriva mea. dar mie mi se pare absolut normal sa-mi iau lucrurile personale inapoi! am cerut sa fiu ajutata de la scoala cu o tabla, deoarece pe cea de la Ursici puteam sa scriu doar intr-un colt. vazusem odata cateva table depozitate intr-o debara la scoala din Bosorod, dar directorul scolii nici nu a vrut sa auda ca am nevoie de ceva. primarul mi-a spus ca aceea nu e o problema de care trebuie sa se ocupa el. si atunci mi-am dus eu o tabla pe care, la plecare, mi-am luat-o inapoi. nu m-au ajutat, nu aveau cum sa ma oblige sa las tabla acolo! stau si ma gandesc ce planuri aveam… acum sunt in anul 2 la facultate, iar daca as fi ramas acolo, as fi avut-o pe Elena si pe Ionela in clasa a III-a, pe Mariana si Razvan i-as fi avut in clasa I, iar eu puteam sa-mi vad linistita de invatat pentru examene. ma gandeam sa raman pana se desfiinteaza scoala sau pana imi termin facultatea, pentru ca aveam linistea necesara ca sa pot invata. am ramas acolo pentru ca m-a captivat peisajul, apoi am cunoscut copiii, apoi pe “paznicii” mei care mi-au fost cele mai apropiate fiinte din tot acel sat, Turcu si Ciobanica, doi caini ciobanesti. nu am fost speriata de faptul ca nu am avut curent si ca am trait ca in sec. XIX, nu m-a speriat “toaleta” din curtea scolii, lupii, ursii, nici faptul ca trebuia sa beau apa din acelasi loc de unde se adapau caii, vacile, magarii, oile, caprele, cainii etc. am stat si o luna de zile fara sa merg acasa. si m-am gospodarit cum am stiut eu mai bine. adica, imi crapam singura lemnele (n-am rugat niciun barbat din sat sa vina sa ma ajute), mi le-am cladit singura langa peretele scolii si am facut curat in curtea scolii. mi-am carat apa de la izvor, numarandu-mi pasii. de la izvor pana la scoala sunt 660 de pasi (de-ai mei). imi faceam paine intr-o tava de cozonac si o coceam in cuptorul sobei. stiu sa gatesc pentru ca mi-a placut sa stau langa mama cand facea mancare. aveam tot ce-mi trebuia. ace de cusut si papiote cu ata de diferite culori, pioneze, cuie de diferite marimi, ciocan, patent, cleste, sarma, sfoara, piscatori pentru haine, detergent si balsam pentru rufe, legume pentru ciorbe, raftul din camara era plin cu borcane de muraturi, dulceata, compoturi si alte cele. aveam tot felul de paste fainoase, mezeluri… nu mi-a lipsit nimic si nici nu am fost la nimeni sa cer ceva. am ras pentru ca nu am avut ce sa spun cand am plecat acasa pentru un week-end, iar la intoarcere am vazut ca nu mai am sfoara pe care imi intindeam hainele (legasem sfoara de ciresii de langa scoala…). deci, daca eu nu m-am dus la nimeni sa cer ceva, de ce au fost si sunt oamenii atat de rai??? nu am renuntat la obiceiurile de acasa, iar eu am fost obisnuita sa ma spal in fiecare zi, ma rog, igiena zilnica de dimineata si de seara. dar pana se facea focul, pana mi se incalzea apa, pana ma spalam… ma grabeam sa termin cu toate pana veneau copiii la scoala, dar daca se intampla sa intarzii 5 minute, imi auzeam povesti prin sat. iar povestile erau atat de denaturate! si de la ce porneau? de la niste nimicuri… nu m-au deranjat prostioarele astea, ma distram si eu pe seama povestilor, dar incepusera sa arunce vorbe grele despre parintii mei, iar atunci n-am mai tacut. insa mi-am dat seama ca n-am cu cine sa vorbesc pentru ca ei sunt prea ingusti la minte si am decis sa nu-i mai bag in seama. si atunci au inceput barbatii din sat sa dea tarcoale in jurul scolii, sa ma sperie. si chiar reuseau! imaginati-va ce simteam dimineata, cand ieseam afara si vedeam urme pe zapada, in jurul scolii. erau urme de picioare, numar mare (peste 42). acolo -ziceu ei- numai barbatii aveau cizme cu modelele acelea pe talpa, modele care erau imprimate in zapada… veneau si bateau in peretii scolii, cand intr-un capat, cand in altul. si cainii latrau, ma trezeam si nu mai adormeam inapoi multe ore. ajunsesem sa dorm 3 ore pe noapte, cu securea langa pat si spray-uri paralizante pe langa perna. apoi, dupa ce am vazut ca lucrurile nu se linistesc, incepusem sa port spray-ul paralizant cu mine, in buzunar. oriunde ma duceam aveam o bata cu mine. mi-a fost teama de acei oameni, insa m-am rugat la Dumnezeu sa ma pazeasca de rele. in prezent, de cate ori imi amintesc de experienta de la Ursici, Ii multumesc Lui pentru ca m-a pazit. sunt foarte putine lucruri pentru care m-as reintoarce acolo… mi-e dor de cainii care m-au pazit la scoala si care ma alarmau de fiecare data cand se apropia cineva, mi-e dor de peisajele de acolo… apropo, in ultima poza postata la articol, in dreapta imaginii, se vede un pom ce are o forma deosebita. acela este ciresul langa care stateam dimineata, cu o cana de cafea fierbinte intr-o mana, cu aparatul de fotografiat in cealalta, imbracata in pijamale, in cizme si cu o geaca pe mine… asteptam rasaritul. in fiecare dimineata era altfel, alte culori… iar apusul era tot asa. de fiecare data avea alte culori. seara ma uitam pe geam si realizam ca niciodata nu mai vazusem un cer atat de plin de stele… a fost si frumos, si urat. acolo totul e frumos, numai oamenii sunt urati la suflet, rai. si e pacat, pentru ca, daca nu vor avea alta educatie copiii vor fi la fel ca parintii si nu e bine. sunt atatea de povestit… multe lucruri neplacute de care nu vreau sa-mi amintesc… prefer sa-mi amintesc doar lucrurile frumoase si sper ca, intr-o buna zi, sa-mi treaca supararea si sa ma pot reintoarce in locul in care mi-am inceput meseria de dascal…

  7. @Octavia – Mi s-a parut ceva in neregula cu acei oameni. Parca te taiau cu privirea. Nu prea vorbeau cu noi, iar intre ei doar daca erau din aceeasi familie. Oricum mai mult suierau, nu prea intelegeam ce isi zic. Am pus asta pe seama distantelor pe care ar trebui sa le parcurga ca sa isi viziteze cel mai apropiat vecin. Iar ochii lor iti dadeau fiori.
    Cred ca atata timp au trebuit sa se descurce de unii singuri incat acum nici nu concep sa faca altfel. Precum copii aceia care cresc in salbaticie in mijlocul diverselor animale, si nu mai pot invata sa vorbeasca, sa comunice, socializeze sau sa iubeasca pe intelesul oamenilor. Cred ca aceeasi chestie se intampla (bineinteles pastrand proportiile) si la Ursici.
    Iar cei veniti din exterior nu sunt altceva decat niste intrusi. Si automat ei (Ursicenii) vor avea o attitudine un pic sau mai mult ostila. Asa era si cu noi, desi venisem pentru ei. Nu cred ca au inteles foarte bine ce mama draq cautam noi acolo, de ce ar face cineva un astfel de efort. Cum nu cred ca au inteles de ce ai facut tu efortul de a sta un an acolo. Ca pentru salariul de invatator nu cred ca se pune problema. Oricum nu am putut sa facem mare lucru, le-am dus doar niste produse alimentare. Dar sper din tot sufletul ca le-am dat de gandit. Poate vor reusi sa vada ca exista si altfel de oameni fata de cei pe care ii stiau ei de-o viata.

  8. era nevoie de un generator ziceti voi!dar ce genertorul de la fundatia Dinu Patriciu tot doamnei invatatoare ia fost dat!da si-a batut joc de oameni aia ducandu-i de nebuni pe la Bucuresti nu au primit nimic! da in campanie electorala te folosesti si de copii nevinovati doar sa poti schimba oameni capabili!spre dezamagirea invatatoarei acel lucru i-a facut pe oameni mai hotarati!

  9. Oamenii sunt aspri. Eu ii cunosc de mult. Cand m-am dus prima oara acolo, au iesit cu topoarele. In Fezer, un sat sper Cioclovina, la cativa km de Ursici, risti mult mai multe doar daca treci pe potecile lor. Dar…noi nu luptam cu mentalitatile oamenilor, ci cu motivele care i-au adus in acel punct. Imi pare rau, doamna profesoara…pt tot ce ati suferit si nimeni nu are dreptul sa va ceara mai mult.Sper ca alaturi de cei asemeni mie sa putem face altceva acolo!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: