Cu o seara inainte de prima zi de munca- a n-a prima zi de munca- recunosc ca mi-e frica. Ca trebuie sa fac impresie buna de la inceput si nu stiu cum sa fac. Si ca nu vreau sa dezamagesc pe nimeni si ca asta mi se pare imposibil. Si-n timp ce mintea mea deviaza pe alte carari- ce-as putea raspunde eu ca sa linistesc pe cineva care mi s-ar destainui asa- vine raspunsul: ca tu nu poti dezamagi pe nimeni, doar fii tu si toti te vor iubi. Acum zambesc, dar atunci m-a pocnit plansul. Pentru ca era exact raspunsul pe care-l asteptam si pentru ca nu m-as fi gandit in veci sa-l formulez asa.
Singura data cand am vazut un barbat plangand- nu iau in considerare inmormantarile- jur ca mi-a venit sa rad. Si nu era de ras deloc. Dupa care m-am blocat, pentru ca mi-am dat seama ca astepta o incurajare de la mine. Ceva in domeniul AMOR. Tocmai eu… Incurajarea a venit cam asa: “hai ca va fi bine”. Nu mi-a mai vorbit niciodata.
Si a venit prima zi de munca. Am facut impresie buna inca de la inceput: am ajuns cu o intraziere de o ora si jumatate, pentru ca am gresit iesirea de la metrou si aici asta poate insemna un ocol imens. Nici nu poti intra inapoi in statie, pentru ca platesti din nou si asta inseamna o gramada de bani. Asa ca am facut ocolul, doar ca nu recunosteam zona. Ce Dumnezeu, doar am fost de n-shpe ori la interviuri, la facut impresie buna! Da, dar atunci era soare si cald, iar acum, tocmai acum ploua si mi s-a stricat umbrela si m-a pus cel cu coarne sa iau si un ziar si nu gasesc un tomberon unde sa-l arunc si nu pricep ce spune chinezul asta. Ce London Bridge, nu vede ca suntem la ruine? Cum sa traversez strada,ce strada, e o piata mare in fata. Ma rotesc pe calcaie si-n mijlocul pietei vad un panou mare cu harta zonei. Mi se pare chiar ca o raza de soare cade profetic dintre nori chiar pe acel panou.
Harta e de un real folos… pentru cei care nu cauta ce cautam eu. Umerii imi cad grei, rasuflu adanc sa ma calmez, imi dau seama ca nu mai am de ce sa ma grabesc. Il sun pe sef. Pe viitorul actual sef: m-am ratacit. Simt cum zambeste englezeste la telefon: unde esti? Ma uit pe harta, localizez punctul rosu pe care scrie sugestiv: YOU ARE HERE. Imi vine sa-i raspund la randul meu: I’M HERE! Ii explic ce vad pe harta, cum se intersecteaza Fish Street cu Cannon Street, cum vad eu Monumentul in fata si London Bridge-ul pe stanga. “Pai esti aproape… traverseaza piata si apoi strada si gata.” Intre timp ploua, freza mea s-a pleostit de tot, ziarul e o masa compacta de celuloza, caut cu disperare un container ca sa-l arunc impreuna cu ce-a de-a treia umbrela nenorocita in Londra.
Am traversat piata, strada si da, totul a redevenit familiar. Am ajuns in firma, toti ma asteptau curiosi, cine e noua venita, cum e, e “cool” sau nu… era doar plouata. Zambesc: “Ploua rau.” Fac tot ce pot sa ma abtin de la cerut scuze, asa m-a invatat cineva, sa evit asa ceva. Numai ca nu reusesc: “am iesit din metrou pe alta iesire”. Toti zambesc impaciuitori: se intampla mereu, nu-ti fa griji, hai la o cafea. Rasuflu usurata.
In aceeasi zi aflu ca inca nu exista calculator pentru mine, ca voi lucra de la biroul altcuiva, nimeni nu stie parola, cineva vine cu un laptop, trebuie card, cineva imprumuta cardul de acces, trebuie sa citesc cutare document, cutare document tocmai a disparut si tot asa, o zi intreaga. Dupa care aflu ca mai sunt probleme de rezolvat cu actele mele de angajare… Si asa mi se ineaca toate corabiile: iar alergatura pe la birouri, scanari, interviuri, formulare, taxe si iar formulare.
In drum spre casa, inghesuiala in metrou. Sunt obosita si incerc sa desfac cu o singura mana ziarul mototolit de dimineata in geanta. Cu cealata mana ma agat de bara de sustinere. O voce se aude din difuzor: “Laaaadies and gentlemeeeens, the next station iiiiiis…. ta na na naaaaaaaaaaa… Westminsteeeer!” Ridic privirea in directia de unde se aude vocea, in sus. Ca mine si ceilalti calatori. “Don’t forget your luggages and most important… your smiiiile!” Ca la comandane uitam unii la altii neincrezatori. Ajungem in Westminster, se deschid usile, aici trebuie sa cobor si vad cu coada ochilor cu cei care tocmai urca se uita ciudat la pasagerii din tren: zambeau. Toti.
Ajung acasa si trimit mesaj: a fost bine.
My friends said